Roadele se pârguiau în voie în pomul cunoașterii și se desprindeau la soroc. Soarele și luna umblau nestingheriți pe cer, împreună. Arhanghelii se jucau în grădini și nu se plângeau niciodată de greutatea aripelor. Stropii de ploaie răcoreau pământul și apoi urcau bucuroși înapoi la cer. Ura și Deznădejdea trăiau încătușate în Univers, mult prea departe să mai poată dezbina omenirea. Doar Iubirea și Speranța coborau purtate pe aripile văzduhului, alergând despletite pe pământ.
Carmen Tot
Uneori, băiete, îmi vine să-mi rad barba, precum fac seara moșii crăciun de închiriat, să îmi închid urechile la tot și să ascult cum cade zăpada pe casă, focul să-mi stâmpere frigul bătrâneții din oase și să uit mai mult decât am știut vreodată. Să uit și că sunt. Taci, moșule, nu mai filozofa atât, punch-ul ți-a înmuiat mintea, strigă, un pic cam pornit pe harță, Rudolf. Urcă-te-n sanie odată, căci jur pe coarnele mele, pierdute în vară, că altfel mă urc eu și pe tine te-nham. Și îți spun: e de tras, nu glumă.
Dorin Vasile
Mă așezasem la coadă repetând în gând cererea mea măruntă, ca pe o mantră care să mă apere de privirea aspră a doamnei de la vitrina asistată. Și dintr-o dată am văzut-o. Chiar în față era prima mea iubire, reînviată dintr-un timp de mult trecut. Mirosul ei se amesteca halucinant cu cel de carne, iar mintea mea fugea deja spre nevastă-mea, spre ce-ar fi fost dacă. Când mi-a venit rândul, m-am emoționat și am cerut o bucată mai din spate. Vânzătoarea mi-a trântit altceva pe tejghea: Ia-o pe asta, aia e prea departe.
