Ai plecat, dar ai zis că te întorci repede. În nopțile lungi parcă simțeam degetele tale pe pielea mea și îmi trecea dorul. Când citeam ceva îmi apăreau ochii tăi pe fiecare pagină și îmi mai trecea dorul. Am început să uit. Prima dată am uitat forma degetelor tale. Am zis că e normal. Apoi am uitat culoarea ochilor. Am zis că e normal. Când am uitat și vocea ta, m-am oprit puțin și m-am gândit. M-am uitat în inimă și am văzut că am uitat și iubirea pentru tine. Ai plecat departe, prea departe.
Gheorghiță Mircea
Lumea crede în tinerețe și frumusețe, degeaba ai înțelepciune dacă ai riduri, o colită cu flatulență și prostata praf. Trebuie să ies și intru în debara să mă îmbrac. Zeci de pantaloni, sacouri și o sticlă de whisky golită pe jumate, de când oare? N-am nici un chef. Beau sticla și bag un cui. Fac marea greșeală să mă bășesc în spațiul închis. Plâng. Nu, am ajuns prea departe. Scot de sub cămăși revolverul și mă împușc în cap. Am ajuns în rai. Pute a lapte acru. Era dulce, dar nimeni nu îl bea. Provoacă flatulență.
Gladiola Chete
Ce faci? Stai. Nu îmi spune. În ziua de azi, a ajuns un act de curaj eroic să lași telefonul jos, să închizi Tv și să deschizi o carte adevărată. E ca și cum ai traversa un ocean furtunos cu o canoe doar ca să ajungi la malul socializării în persoană. Între timp, tehnologia stă pe margine și zice Serios, ai de gând să vorbești față în față cu cineva? Wow, ai ajuns prea departe. Așa că, dacă vrei o doză de curaj, imaginează-ți că orice pagină de carte deschisă e o mică aventură intergalactică în epoca ecranelor.
