Nu pot, nu acum, trebuie să amestec în mâncare, să nu se prindă, îmi zice mama, fără să mă privească. Mai târziu, alt motiv: trebuie să termin de călcat hainele astea. Apoi o văd cum șterge geamurile, duce gunoiul, spală podeaua. Eu rămân cu palmele în aer, ca două păsări care n-au unde să se așeze. În timp, am obosit. Am crescut cu ele tot mai adânc în buzunar. Ani mai târziu, femeia pe care o iubesc mă părăsește. Nu mă iei niciodată în brațe, mi-a spus. De azi încep să învăț tandrețea. Îmi iau o pisică.
Cristina Cristea
Căldura se lipise de pereții bisericii, moleșind și sfinții din icoane. Maria alunga muștele atrase de coliva făcută să nu plece femeia de-i murise în poartă așa, fără nimic de mâncare pe lumea aialaltă. Popa grăbea slujba, uite la el, deja a ajuns la veșnica pomenire, mai încet părinte, că-i timp, a șoptit, și iart-o Doamne pe amărâta asta, că nici numele nu i-l știu, dar a simțit cum îi stă inima când masa cu moarta a început să miște și copilul a ieșit scâncind, căznind să urce în sicriu, vreau în brațe, mama.
Sanda Vaideș
Apocalipsa se încheiase pentru Omenire. Cei cîțiva supraviețuitori, torturați de lipsuri, își intuiau un sfîrșit teribil, o agonie lungă și inutilă, ca și cînd lupta cumplită pentru a mai exista, fusese de fapt o nouă macabră pedeapsă. Ce să mai ceri unei planete pîrjolite, secate și pustii? Atoatefăcătorului i se făcu o milă grea. Întinse Sfintele Brațe și adună ultimii fii. Vă dau o planetă nouă, șopti El asurzitor. Pe ea nu veți mai găsi pomul cunoașterii Binelui și al Răului. Experiment eșuat.
