O ții? O ții, tata? O ținea. Putea face orice, doar pe ea nu se supăra niciodată tata. De ce o țineți, doamnă, mereu în brațe? Nu merge singură? Mergea. Dar în brațe mama o proteja de ochii celorlalți. Și în brațe a rămas. Până la o vârstă pe care unii azi ar psihanaliza-o. Brațele sunt cele mai bune tratamente pentru frică și singurătate. Fricile copilăriei. Copiii hipersensibili care cresc în brațe sunt învingători. Dar ce spun, eu sunt doar o bătrână cu teorii învechite. Clipi ștrengărește.
Oana Domnița Andone
Hei, am ajuns. Mi-am făcut treaba la job, am hrănit porumbeii în parc, am alergat pe bandă, am ascultat muzică în drum spre casă, am cântat din toți rărunchii în timp ce mă priveam zâmbind în oglinda retrovizoare. M-am descurcat ca la carte, știi? Cred că mai am puțin și scap de boala asta patetică, cum îi spu. Biletul lăsat pe masă îi stinge vocea: Tristețea e pentru cei slabi. Pa. Ridică ochii spre crucifix. Când funia se întinde, corpul i se leagănă încet spre brațele deschise să îl primească.
Titela Durnea
Țipătul țâșnește puternic din pieptul rozuliu. Zadarnic caută gura sfârc dătător de viață și o îmbrățișare. Moașa învelește iute copila, în pled. Ochii medicului trădează compasiune, preț de o clipă, până când trupul tinerei e înghițit de cearceaful alb. Iese pe hol, obosit. Trebuie să anunțe familia. Sub pereții văruiți proaspăt oftează două bănci. Metalice. Goale. Umerii îi cad brusc. Din ușă îi spune Martei să sune la protecția copilului. Apoi formează un număr: draga mea, trebuie să vorbim.
