Uneori, matematica e simplă. Îmbrățișarea este zero. Acel zero cu care înmulțesc timpul și spațiul atunci când mă iei în brațe. Pentru că nu mai există nici loc, nici curgere, e altceva. Aș lua premiul Nobel pentru literatură dacă aș putea defini ce anume. Poate că de îmbrățișare ți-e cel mai dor, atunci când nu o mai poți nici da, nici primi. Nu-s filosof și nici nu mă pricep la vorbe, în schimb, la îmbrățișări, am un talent fabulos. Insuficient explorat. Am nevoie de practică. Dar aici nu mai locuiește nimeni.
Cristian Nedelcu
Am învățat să mă feresc de oamenii care susțin sus și tare că n-au regrete. Că ei n-au mințit niciodată. Ori că n-au fost niciodată lași, că nu le-a fost frică niciodată. De cei care vorbesc din cărți, sau de cei care se arată a fi imaculați, neprihăniți, fără de păcate. Ori mint de îngheață apele, ori n-au pic de conștiință, ori și una și alta. Blestemul omului e că Diavolul poate fi al dracului de frumos, așa că prefer să-mi îmbrățișez urâțenia sufletului și să încerc s-o transform în frumusețe îngerească.
Monica Aldea
E ziua bunicii. La numai 12 ani, Mia trebăluiește de zor. Aerisește odaia, iar bunicul rânduiește lemnele de foc. Miroase a gutui și liniște, a bunătate și duioșie. Acoperă plăcinta de dovleac cu un ștergar și aduce crizanteme din grădină. Îmbracă vesta, bunule, și nu sta morocănos. Ținându-se de mână, ies în curte. O mână de stele zvârlite pe cer luminează chipul copilei. Ridică-mă, să număr bine. Uite, cea de la baza carului e a ei. Bunică, acum serbezi acolo, să le povestești și despre mine.
