M-am rătăcit. În jurul meu o mare de oameni, dar niciun cunoscut. Mă așez lângă doi brăduți. Mii de picioare în șlapi trec în ambele sensuri. Nu plâng, dar un pic sunt speriată. Ochii mi se măresc mai mult, devin și mai albaștri, semăn cu un extraterestru mic uitat printre pământeni. Gândul că aș vrea în brațe capătă contur, se transformă într-un glob strălucitor care se înalță pe deasupra clădirilor, plutește lin și îl aduce în câteva minute pe tata. Fața lui îngrijorată dispare sub un zâmbet.
Dan Banu
Cristache, nu vrei nimic, stai jos și mănâncă. Dar mămicule. Niciun mămicule. Lasă batista aia și șezi blând că nu te duci nicăieri. Vezi de sarmale că acu ți le ia și aduce tortu. Da mămicule, da vezi până și sarmalele, cum sunt ele numa carne îmbrățișată în foaia de varză, omu are nevoie. N-are nevoie de nimic, Cristache. Bagă batista în buzunar și termină cu prostiile. Uite, mănânc io sarmalele, tu bagă mămăliga că deja s-a răcit de când moșmondești aci. Dacă vrei periniță, ai acasă. Cu mine.
Siranuș Hakobian
Nu ne-am mințit niciodată: el îmi spune că m-ar împinge într-o prăpastie dac-ar putea, iar eu îi spun că aș privi în altă parte dacă ar fi pe moarte. Ne urâm cu ardoare și timpul nu ne-a tocit sentimentele. Soarta ironică a făcut să ne aflăm sub același acoperiș când a început cutremurul. Când a căzut tavanul ne-am luat strâns în brațe, obraz lângă obraz și am închis ochii, așteptând să murim. Dar cutremurul s-a oprit și el m-a împins cu brutalitate. Jigodie, i-am șoptit eu și am știut amândoi că suntem teferi.
