Când s-a trezit din somn, toți cei din jur plângeau. Era întuneric. Îi era frică și frig. Se întâmpla așa adeseori. De aceea, în acel moment, a reușit să se stăpânească. Să tacă. Să asculte. Să înțeleagă. Brusc, a strigat: veau în bațe. Nu știa ce înseamnă. Nu știa de ce a simțit să strige așa. Auzise cândva aceste vorbe? Ar fi trebuit ca cineva să facă acest lucru? Cerea ceva? Avea vreun sens? Dacă tot le-a zis, le-a repetat până când a fost auzit. Doar că paznicul orfelinatului nu se ocupa de aceste lucruri.
Alexandrina Deaș
Are aproape vârsta băiatului meu. Stă pe canapeaua dură, cu privirea pierdută. Mâinile îi tremură ușor, iar genunchii îi ține strânși la piept. Recunosc gestul acesta. E o încercare disperată de a te face mai mic decât durerea. Ochii îi sunt pironiți într-un punct de pe podea, dar știu că nu vede nimic acolo. Mă aplec ușor spre el. Nu spun nimic. El ridică privirea. Și atunci înțeleg ce cere fără să rostească, ce îi lipsește chiar și pentru un minut. Îmi deschid brațele. Uneori schimbarea începe cu atât.
Ana Ludușan
Îmi calc uniforma. Tata zice: mă duc la lucru, mama țipă: mă lași singură, tata înțepenește în ușă, te duci s-o vezi pe aia, explodează: te omor femeie, iese, mama scâncește, calc mai departe, știu că totul e un foc de paie, așa se iubesc ei, năprasnic. Apare tata cu un topor în mână, mama urlă, te-ai săturat de mine, dă, omoară-mă, securea se ridică, tata face un pas în față, ridic fierul de călcat, casc gura, vreau să țip, dar nu iese nimic, se întunecă în jurul meu. Mă trezesc în brațele lor. Au ochii în lacrimi.
