Și plouă...

Și plouă. Plouă des și mult, ca pe vremuri, nu e ploaia grăbită de azi, care aleargă după tramvaie și bani. Plouă cu abnegație și patriotism. Te așezi pe un scăunel și privești și te gândești câte milioane de picături irosite. Meditativ, îți golești mintea de alte rahaturi și ai doar ploaia aia în suflet și-n inimă și-n stomac și-n existență, ca o ploaie de la sfârșitul lumii când nu mai ai nimic altceva de făcut decât să te așezi și să privești, dinamitându-ți rapid o cohortă de iluzii pe care le-ai îndesat în sacul speranței.

Uneori mai fulgeră, dramatic, amintindu-ți că nu există drumuri plate, nici măcar prin ploaie. E atât de bine - am văzut, sau cred că am văzut, un film japonez în care ploua așa într-un sat de-al lor, cu casele alea înghesuite și mici, cu uși glisante sau cum s-or numi, ploua printre case, greu și mult, și un japonez cu pălărie privea așezat pe-un pridvor. Japonezul ăla sunt eu, sau poate tu, sau poate ea. Când plouă așa, mă uit în mine însumi și-s fericit, e versiunea mea de liniște și împăcare - oricum știu că va ieși soarele cândva și nu e treabă de buletin meteo, e că mereu se învârtește o roată, apoi alta, apoi alta, ca toate roțile lumii și-ale istoriei.

Dac-aș putea, aș urla cuiva să-mi dea toate ploile înapoi. Nu junk food-urile de azi; ploile alea de copil, când asfaltul fără pavele rămânea bec, cu imperfecțiunile descompuse ca niște călcâie crăpate și odihnite după secole de mers prin noroaie. Când ploaia mirosea curat, a poveste serioasă și-a vis de copil.

Și plouă, și fericirea cuminte și nerăsfățată a momentelor pure e acolo, cu tine, te ia de mână și te sărută pentru un strop - sau un milion de stropi - de efemeritate.