Inimaginabila Veronica

Veronica își pierduse imaginația. Nu știa cum. Era ceva pur, combinat cu ceva simplu. Și-a dat seama într-o seară pe jumătate mov, când a încercat să scrie o introducere la un roman pe care știa că nu-l va scrie niciodată.

A luat o foaie albă de hârtie, în cel mai pur stil clasic și a încercat, simplu, să compună câteva fraze fistichii cu un pix care avea mina pe trei sferturi terminată.

Nu i-a ieșit nimic.

A stat o oră fixând foaia cu privirea și, din când în când, băgând pixul în gură așa cum făcea în clasa a doua când sugea din capătul stiloului ca să vină cerneala în peniță. Nimic, nimic, aproape nimic.

După 23 de minute a avut un zvâc cerebral și degetele au mâzgălit febrile cuvântul "diseară". Apoi l-a șters cu trei linii orizontale și a continuat să privească foaia alte 37 de minute. N-a mai venit nimic.

Mina părea uscată, iar creierul ei părea linșat de tâlhari necunoscuți. Nu mai avea imaginație. Și nu, nu era un blocaj literar - le știa p-alea: le percepea altfel și, mai ales, știa că le va depăși. De data asta, nu știa nimic. Pentru că nu-și putea imagina cum va depăși acest blocaj.

Apoi, Veronica s-a panicat un pic. În fiecare seară, înainte de culcare, Veronica își imagina cum face amor cu Viorel, colegul ei de serviciu, șef de șantier și posesor al unei superbe geci de piele stacojii și al unui fund, vorba aia, apetisant. Sesiunile erotice imaginate de Veronica abundau cu generozitate în detalii picante și se încheiau, mai mereu, cu un oftat prelung, de fericire internă și externă, ca după curățarea mașinii la o spălătorie iscusită.

Panica Veronicăi avea legitimitatea ei. Și o logică pe care de regulă nu o deținea dar care, iată, apărea atunci când nu și-ar fi dorit să aibă nevoia de ea. Așadar, dacă nu mai avea imaginație, cum își va mai imagina Veronica scene fierbinți cu Viorel? Știa că totul trece în viață, dar nu și-ar fi imaginat (nici măcar atunci când încă mai avea imaginație) că implacabilul The End va veni atât de repede și fulgerător.

Veronica s-a panicat atât de tare încât, pentru o secundă, i-a trecut prin cap să se sinucidă. Doar că nu-și putea imagina cum să o facă, așa că, poof, ideea a dispărut de unde a venit.

Trebuia să se împace cu gândul că va trăi fără Viorel și fără imaginație, într-o bulă de "carpe diem", ca un bolnav de Alzheimer care se bucură doar de secundele prezentului, cele ale viitorului fiind deja moarte.

Cum avea să-și mai imagineze numele copilului ei nenăscut? Cum oare să mai poată picta un tablou, când nu va putea să-și imagineze nici măcar mărul din natura moartă sau nudul de pe canapeaua stil Ludovic al XV-lea? Cum să mai plece la băi în luna noiembrie, când nu-și va mai imagina drumul într-un compartiment de tren înghețat și ușa care se deschide pentru a intra un ofițer înalt, cu mustață stufoasă și parfum Le Jardin de Monsieur Li pe rever? Ce fel de viață va avea de-acum înainte? Una inimaginabilă, desigur.

În acea seară pe jumătate mov, Veronica a adormit târziu, fumând în neștire țigări mentolate. De undeva din cartier se auzeau melodii interbelice ale căror fioruri se insinuau parșiv pe geamul deschis de la balcon. Mirosea a ciorbă de perișoare și a naftalină, și totul părea atât de normal, încât Veronica s-a lăsat dusă de val și și-a îngropat imaginația în borcanele de zacuscă ale bunică-sii.

A doua zi, la birou, când Viorel a trecut pe lângă ea, nepăsător, în geaca lui stacojie de piele, i s-a adresat suav, brusc și fără sentimente: "Diseară. Ce faci diseară?".