Ce naiba am cu piticii ăștia, Doamne?

Sunt în Berlin, pe o stradă. Lângă mine, un pitic (ce naiba am cu piticii ăștia, Doamne iartă-mă?!) vrea să-mi vândă un casetofon din 1972. Îi dau un șut în cur și-l arunc într-o fântână.

O femeie cu părul roz se apropie și mă mângâie pe cerul gurii cu degetul mic, aproape senzual. Un gest de prietenie, aș vrea să socializăm mai mult, dar nu am timp. Mă grăbesc să cumpăr un rotweiller albinos de la un chinez bătrân, care conduce un magazin de păsări, departe de mafia chineză din Berlin. E chilipir, dar bătrânul mi-a zis că n-are dinți. Nu-i nimic: am să-l pun pe televizor, pe mileul de la Tanti Mia.

Berlinul e senin, are un verde în el, ceva cu bere și varză acră, îmi dă o senzație de spațiu. Mă uit la sculpturile lui Gottfried Schadow de pe Poarta Brandenburg - e clar că era fan Hercule - și aș vrea să mă plimb și eu cu carul ăla tras de patru cai. Patru cai frumoși.

Lângă poartă, un hotel de mii de stele în care am stat într-o altă viață. Îl vizitam pe Charlie Chaplin în apartamentul 101 și Greta Garbo îmi șoptea în ureche "I want to be alone", în camera 120. Atunci trăiam în sepia, acum o ard în psihedelic: am dărâmat toate zidurile și mă exhib aproape gol, fără perdele la geamuri, vorbesc nemțește fără translator și-s mort după trifoii cu patru foi, pe care-i fumez rulați în foițe de aur.

Berlinul mă pătrunde prin porii deschiși, ca un duh gras și parșiv, care vrea să-mi bea sângele fără nimic la schimb. Mă las cotropit și râd cu două fete cu pantalonii largi, într-un tramvai eclectic și murdar. Înainte să cobor, fetele-mi fac cu ochiul și se pupă pe gură. Râd ca prostul, mă împiedic de o doamnă elegantă, cu părul alb, care mă-njură cu stil.

Intru în cafeneaua Refugio. Da, e cafeneaua azilanților, mă iau la harță c-un albanez, știu că mă bate dacă nu mă potolesc, dar îi zic ceva despre Hagi și ne împăcăm. Bem o cafea de patru euro, i-o plătesc eu, iar el povestește despre fetele din Tirana, despre soră-sa care-i curvă da'-i frumoasă, apoi plecăm din cafenea și mergem să bem ceva cinstit și cu grade, ca la noi în Balcani.

Se face noapte cu Arben, noaptea e rece în Berlin. Îl las pe străzi, bombănind despre Gorbaciov, eu plec spre Gendarmenmarkt și știu că am uitat de rotweillerul chinezului, am să trec mâine.

E o lună plină și roșie. Un băiat cu ochii rotunzi ca luna mă oprește cu un soi de șuierat. E mut, dar e drăguț - îmi plac oamenii cu figuri bonome, iar el va fi cândva un om cu figură bonomă. Îmi întinde o casetă de casetofon, îi dau un euro, apoi rămân în mijlocul pieței pustii, cu caseta în mână, cu duhul ăla berlinez în mine care mă conjură s-o ascult, că moare de curiozitate.

Și uite cum, acum, ce naiba am cu piticii ăștia, Doamne?, caut fântâni prin Berlin, aproape gol, aproape fără perdele.