Grădina secretă

Stând în prag cu geanta pe braţul flexat. Vorbind în cuvinte moi, melodioase. Care se desfac precum păpădiile în aerul dintre noi. Se descompun în mii de fărâme care plutesc uşor în jurul nostru. Ar trebui să. E de presupus să.

Ea, holbându-se la mine.

Eu, cu faţa roşie.

Ştiu, pielea de pe pleoape, cearcănele. Pielea ta e iritată, roşie, umflată, zice ea.

Eu stând acolo, încercând să salvez ficţiunea de la extincţie, cu cuvintele mele moi, pufoase.

Cuvintele mele reverberând în propria mea minte precum nişte bile care se lovesc de un perete. Cuvinte ficţionale.

Cafea?

CAFEA?!, repetă văzându-mi faţa perplexă.

Iar în spatele meu: uşa pe care-am intrat, uşa clădirii cu două etaje, aleea flancată de case pe care am venit, grădinile îngrijite cu dragoste, banca de la baza unui copac.

Ploaia din care am sosit.

Trebuie să-mi protejez mâinile, îi spun. Îmi trag mânuşile peste degetele roşii de frig. Mi-e ruşine. Mânuşile sunt din piele întoarsă. Au o fundă din piele vopsită în alb, iar ea, mormăind ceva indescifrabil în bavareză. O face intenţionat. Îmi spune lucruri pe care nu vrea să le-nţeleg. Nu sunt sigură dacă o iubesc sau o urăsc pentru asta.

Intră, spune. Pe aici.

Îmi ia haina şi mi-o agaţă în cui.

Sarah, îi spun, nu stau mult.

Zâmbeşte.

Apoi parcă intră în mine, şi îmbrăcată în pielea mea, se plimbă de colo-colo prin cameră. Îmi face loc la masa din grădina de iarnă. Îmi aşează cafeaua în faţă. Îmi netezeşte părul pe umeri. Îşi ia vioara şi îmi cântă ceva. Îmi explică cu degetele. Cu corzile. O aşează la loc. Îmi explică despre elevii ei de la şcoala de muzică. Îmi explică fiecare plantă din jur.

Dacă-ţi place aşa mult bonsai-ul ăsta, ţi-l fac cadou, zice.

Mă feresc. Dau înapoi. Mă aplec, îmi feresc ochii.

Mă găseşte peste tot.

Mă găseşte în lichidul întunecat al cafelei, mă găseşte dincolo de sticla ferestrei, unde plouă, şi pământul musteşte de apă, iar iarba, încă verde peste iarnă, tremură sub presiunea picăturilor grele.

Sarah pocneşte din degete, ploaia se opreşte. Soarele străluceşte pe cer, păsările zboară, lumea, din nemişcare, porneşte în mişcare, îndreptându-se în toate direcţiile.
"Liebe Gott", spun eu, "fă să ningă." Apoi pocnesc din degete.

După cinci minute, încep să mă enervez.
"Dumnezeu nu aude!", îi spun furioasă.

Închide ochii, îmi spune. Întoarce-te, îmi spune.

Taci, îmi spune.

Taci odată. Ţine gura închisă. Buzele strânse. Nu lăsa cuvintele. Cuvintele tale ficţionale.

Mă ştie de cinci minute, dar mă cunoaşte de o viaţă.

Părul meu e murdar de săruturi. Ochii, orbi. Înot într-o mare de linişte. Iar mintea mea stă. Ziua e la sfârşit, iar vrăbiile zboară înapoi.

Noaptea cade. Noi ne oprim.
"Ia-ţi medicamentul mai departe", spune. "Eşti bolnavă. Faci o greşeală."
"Poate...", spun, "...dar uneori îmi zic că n-am nimic, că doctorii sunt nebuni, că lumea e nebună şi eu n-am nimic. Fac asta o dată pe an. Mă revolt. Căci depind de un medicament."
"Pielea ta de pe faţă este roşie, umflată."
"Ştiu", spun. "Am astm, nu am râie."

Râd. Ea nu.

Vrei să trăieşti?

Mă aplec şi-mi caut medicamentele în geantă.

În grădina de iarnă e rece. Dalele sunt din loc în loc ciobite. Miroase dulceag.