Rece

Era rece, totuşi Victoria purta o rochie lungă de catifea albă, o pereche uriaşă de aripi din pene şi o perucă blondă. Părul îi ajungea până în talie.
"Credeam că îngeri sunt doar de Crăciun", a comentat el.
"Da, poate. Dar astăzi am avut chef să fiu înger. Şi nu neapărat, dacă stai să te gândeşti. Nu numai de Crăciun. Mai am un costum, dar pe ăla îl port mâine. Un costum baroc, cu o rochie de catifea în alb, negru şi roşu. Cu o perucă înaltă, de epocă."

A abandonat, văzându-l cum urmăreşte cu privirea doi băieţi pe role. Nu era subtil când îşi manifesta dezinteresul. Cei doi băieţi erau costumaţi în piraţi şi vorbeau foarte tare unul cu celălalt. Repetau foarte des rahat, rahat. Păreau foarte furioşi, dintr-un motiv necunoscut.

Marginea de jos a rochiei i se murdărise de noroi, în poziţia în care stătea ea acum pe bancă, dar el a înregistrat acest fapt fără să-i spună. I se părea inutil să-i dea vestea asta. Lipsit complet de importanţă.
"De ce m-ai chemat aici?", a întrebat Victoria.

În mod evident se grăbea să ajungă undeva.

Cu un deget şi-a frecat o latură a nasului. Încheieturile degetului erau roşii din cauza frigului. Mâna ei avea pielea aspră, dar unghiile îi erau foarte îngrijite.

Victoria, privind în faţă spre Isar, a spus:
"Cât de frig, cât de frig..."

Câteva minute au privit împreună o arăboaică îndrumându-şi copilul care tocmai învăţa să meargă. Femeia avea capul acoperit. Vorbea cu copilul în limba ei, iar intonaţia suna atât de străin, încât sensul cuvintelor ei le scăpa, dacă erau cuvinte de încurajare, sau de dojană. Femeia a trecut încet, copilul s-a oprit o secundă să-l privească pe Tal şi să zâmbească dezvelind gingii roz fără dinţi, care contrastau cu pielea închisă la culoare. A chicotit, apoi a luat-o aşa mai departe, şontâc-şontâc, nesigur.

Victoria s-a foit pe bancă, din ce în ce mai nervoasă din cauza tăcerii.
"Nu mă poţi suna când ai tu chef. Nu sunt la dispoziţia ta. Pentru că nu ştii tu ce vrei. Pentru că nu ştii tu ce simţi pentru mine. Nici măcar acum, aici, nu pot să rămân. Există multe alte persoane în viaţa mea de care tu nu ştii nimic."

A deschis gura să-i răspundă. Dar era un efort insuportabil. Las-o în pace, şi-a spus. Las-o să trăiască. De câte ori a încercat să vorbească, cuvintele l-au strangulat. De câte ori s-au întâlnit, a fost mai rece decât iarna.

Apoi s-a trezit spunând aşa: "Ţi-am aruncat numărul de telefon din toate agendele, te-am şters de peste tot."
"A doua zi te-am reinstalat înapoi peste tot. Am căutat în gunoi, am lipit petice de hârtie. Erai din nou prezentă. Te-am salvat."
"Ei bine...", a zis ea, "..atunci ar trebui să serbăm renaşterea mea".
A completat: "Mă faci mereu să râd."

A privit-o, zâmbind. Râsul ei.
"Ştii ce mi-a lipsit mie întotdeauna?", l-a întrebat. "Cineva cu care să vorbesc, asta mi-a lipsit. Uite, aşa, cum stăm noi doi acum, şi vorbim."

Ştia.
"Dacă tu n-o să renunţi, eu nu voi renunţa niciodată.", a adăugat Victoria.
"Mă văd nevoit să renunţ."

Şi-a răsucit faţa spre el. El era cel care suna mereu, el o căuta, el avea nevoie de ea. Iar el a explicat: "Trebuie să plec la serviciu acum."

S-a ridicat de pe bancă, a constatat că amorţise şi că frigul îi intrase în oase. Victoria a rămas pe loc, nemişcată.
"Pe data viitoare", a spus el.
"Pe data viitoare."

Când Victoria a întors capul să-l privească, aproape că s-a lovit cu obrazul de mâna lui, pe care o întinsese spre ea, fără cuvinte.

I-a luat mâna şi s-a ridicat, lăsându-l s-o ajute. El s-a lăsat pe vine, şi cu un şerveţel, a încercat să-i cureţe petele de noroi de pe rochia albă. L-a lăsat.
"Maşina mea e acolo", a spus arătându-i cu mâna. "Trebuie să-mi duc fata la balet."

La anul, poate de Crăciun, a gândit lăsând-o să plece. Ori de revelion. Ori de ziua mea. Nu ştiu exact când o să mă simt singur din nou.

Putea s-o lase să renască ori de câte ori era nevoie.