Trafic

Sus, departe de tot, în inima cerului, ceva s-a rupt. Scame fosforescente electrizează zarea întunecată, părând răni subţiri prin care se prelinge lumina. Praful se ridică în aer. Nu poţi zări nimic aflat la mai mult de un metru de tine. Când începe ploaia, presiunea dispare. Te simţi dezorientat: aceeaşi veche senzaţie de apăsare, de părăsire, de întuneric. Ca înainte de începerea ploii.

Şi asta e tot.

Nu pare să se mai oprească.

N-o sa se mai oprească.

În intersecţia asta unde stai, e greu să faci rost de un taxi. E... aproape imposibil. Te afli aici de foarte multă vreme, în frig, urmărind traficul.

Ai convingerea că s-a făcut între timp noapte, e adevărat, doar că nu există o nouă zi. Nu pentru tine. Tot ce a rămas şi poţi numi al tău, este întunericul umed din care ţâşnesc luminile farurilor. Zgomotul motoarelor, torcând, în timp ce maşinile alunecă asemeni unor umbre. Îi dai nume. Numeşti această intersecţie Ziua Ploii. Pentru că... Habar n-ai de ce. Pentru că te simţi aşa... Caraghios.

O senzaţie de frustrare şi furie. Vezi taxiurile apropiindu-se, apuci să te amăgeşti că de-acum aşteptarea a luat sfârşit, dar în momentul următor îţi dai seama că erau deja ocupate. Nu te-ai aflat la locul potrivit în momentul potrivit.

Mai ai de aşteptat, nu ştii exact cât. Nu ştii exact cum va fi. Nu eşti sigur că merită să aştepţi. Că n-ar fi mai bine doar să stai acolo în ploaie, urmărind traficul, fără să fii aşa, gata de plecare în orice moment. Unde s-ajungi? Merită?!

De exemplu, stând în această intersecţie, care nu se află nicăieri anume, ci într-un loc oarecare. Însăşi existenţa acestei intersecţii, străbătută de maşini care nu par conduse de nimeni, în mijlocul unui spaţiu vast, întunecat, pustiu, nu pare justificată.

Ai fi putut fi la volanul propriei maşini, conducând comod, confortabil, dacă n-ai fi fost un şofer atât de prost. Ea ţi-a zis. Batjocoritoare, făcându-i o deosebită plăcere că se vede nevoită să fie sinceră. "Ai trecut de două ori pe roşu!". A continuat: "Toate manevrele pe care le faci...! N-am văzut în viaţa mea un şofer atât de prost!"

Frica a făcut din tine un pieton.

Când ai coborât din maşină după accident, erai ameţit, debusolat. Simţeai greaţă şi frică şi îţi venea să-ţi dai drumul pe tine. Sau făcusei pe tine. În acel moment jalnic, terfelit, de nebunie disperată, te-ai simţit pierdut.

Zgomotul făcut de impact. Forţa izbiturii în oasele tale. Reverberând. Nu ai vrut să afli ce s-a întâmplat cu cei din maşina cealaltă. Cea cu care te-ai ciocnit. Igiena minţii, numeşti tu. La ce bun să te intoxici cu acea spaimă? Mai bine să te bucuri că n-ai fost tu.

Apoi... se întâmplă.

Opreşte în momentul în care ridici braţul. Pune frână. Trage lângă bordură. Zăreşti o formă pe bancheta din spate. O siluetă omenească. Priveşti încă o dată. Liber, sau nu? Nu e nimic acolo, când priveşti din nou. Urci pe bancheta din spate, lăsând în urmă asfaltul plin de spuma fină a stropilor de ploaie, de sub pânza densă de apă care te-a udat la piele.

Nu te întrebă încotro. Nu spui încotro. Îţi simţi gura încleştată, fălcile sudate împreună. Nu-i vezi chipul, e doar o umbră întunecată pe scaunul din faţă, schimbând vitezele, manevrând volanul.

Vă împotmoliţi pe-o stradă, sau doar încetiniţi din prudenţă. Ştii doar că apa, neagră, învolburată, v-ar putea purta cu ea fără nici-o problemă. Dar asta nu se întâmplă. Înaintaţi încet.

Privind pe geam, fără să ştii unde eşti dus, şi fără să-ţi pese unde eşti dus, vezi un bărbat şi nişte copii care se joacă zgomotos, cu gleznele scufundate în mâlul întunecat, exact aşa, în ploaie. Un băieţel întinde o formă de nisip. Forma se răstoarnă la picioarele sale, împrăştiind nisip ud, scoici. Băiatul poate fi de fapt o fetiţă. Nu-ţi poţi da seama. Din cap până-n picioare noroi şi apă cenuşie, scurgându-i-se de-a lungul trupului asexuat. Râde.

Şi tu şi şoferul sunteţi solemni. Vă prefaceţi că ştiţi încotro vă-ndreptaţi. Respectaţi tăcerea care s-a aşternut între voi, ca şi cum ar fi vorba de ceva preţios.

Să recapitulăm: ascultă cu atenţie. Repet. Eşti în viaţă, ca opusul faptului de a fi mort. Nu eşti mort deloc. Nu simţi moartea strecurându-se în gândurile tale şi întunecându-ţi mintea cu concluzii dezolante, nu simţi nici un pic de tristeţe.

Nu eşti mort.

Trebuie doar să-ţi plăteşti cursa şi să cobori.

Te întrebi doar care-ar putea fi preţul, căci nu te ai decât pe tine.

Stai în picioare în faţa portierei deschise. Te plouă din nou, habar n-ai unde te afli, dar ţi-e egal. Bagi mâna în buzunar după bani, dar tot ceea ce scoţi se transformă în nisip. Apoi braţul tău se transformă în nisip.

Tu nu eşti mort. Tu n-ai murit într-un accident de maşină.

Repetă.

Unde ai prefera să ajungi?

În rai?

Sau în iad?

"Unde m-ai adus?", întrebi şoferul.

Nu răspunde. Nu se clinteşte în scaunul său.

Priveşti în jur, dar nu recunoşti locul în care te afli. Nimic nu e familiar.

Iar el nu răspunde.