Mă urmăreşte ceva. Nu, n-am înnebunit, ÎNCĂ, nu m-au răpit extratereştrii şi nici nu sînt precum personajul lui Camil Petrescu, cel care dădea buzna în sediul ziarului "Dreptatea socială" şi anunţa ora fixă la care începe Revoluţia Mondială.
Altceva mă obsedează. Şi nu e legat de Steaua sau CFR, de Tadici sau de "naţionala" de fotbal. E un moment fără potenţial TV, lipsit de dramatism şi, prin urmare, care nu merită surprins de zece camere de luat vederi, trompete ale Apocalipsei rutiere, sportive, meteorologice sau aviatice.
Eram la telecabină la Buşteni, acum cîteva zile. Lotul de caiac-canoe condus de Ivan Patzaichin mergea la 2.000 de metri, la Piatra-Arsă. Au venit printre primii şi au urcat printre ultimii. Din cauza bagajelor şi a bunului lor simţ. Turiştii intrau, se luminau cînd îl vedeau pe Patzaichin, îl pozau cu telefoanele mobile şi apoi se băgau în faţa lui la coadă.
Drumul de 18 minute a durat cîteva ore.
Se însera peste Bucegi, cu acea lumină albastră, unică, atunci cînd am prins ultima telecabină înapoi. Din nou coadă mare. Cursa finală s-a prelungit. La un moment dat, intră un grup. Lanţuri groase la gît, veselie, îi găsiţi în cărţile lui Paraschivescu. Cîţiva pătrund printre noi, cei aflaţi deja la coadă: doi jurnalişti, doi străini şi cîţiva tineri cu accent ardelenesc. Sesizăm şi îi blocăm pe ceilalţi. Încep momente penibile. "Ne-am lăsat coadă!". "La telecabină şi pe munte nu e cu rezervări". Pînă la urmă, învingem parţial. Urcăm. În telecabină se pornesc chiuituri de spaimă, predicţii de prăbuşire, ipoteze despre cît de repede putrezeşte un trup iarna cînd pică din telecabină. Tăcem.
În fine, cabina ajunge în Buşteni. Eliberată de stres, o fată din Zalău îi spune prietenului său: "Ştii ceva, noi sîntem de vină, pentru că tăcem". El răspunde: "Sînt mulţi, n-ai văzut?". Îi urmăresc cum coboară panta blîndă spre oraş şi mi-l amintesc pe Ivan Patzaichin, sprijinit de perete, perplex în faţa exerciţiului simultan de admiraţie şi de nesimţire. Da, sînt mulţi.
Articolul s-a terminat. Finalul optimist, altădată. Chiar, ştiţi cît de repede putrezeşte un cadavru iarna?
(Articol preluat din Gazeta sporturilor, ianuarie 2008)
0 comentarii
Arhiva rubricii
O fotografie color (IV): Fă-o!, Mihaela BuneaO fotografie color (III): Iadeș, Dragoș DuțulescuO fotografie color (II): Jeneva, Cosmin VăideanuO fotografie color (I): Dacă așteptăm destul, luna o să crească și ea, Alexandra HațeganFotografia alb-negru (XI): Letiția, Erika TucsarToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
MiscellaneaInvoluntar, tandemPovești la ibricEditorialul de luni dimineaţăCafe del SolDiversiuni şi aluviuniMicile istoriiScrisorile GeteiInsolita de marţiÎntîlniri - De dragosteCuvinte pentru înecaţiRomânia, draga de ea!Jobenul cu iepuraşiŞoseta cântăreţului de bluesinter_ziseBiciclete în BeijingIstorii inventateCompletAbilDrumul spre OzUn pic - alte întîmplări adevăratePoveştile fetei nesăbuiteCum să...Bungee JumpingInCompletAbil fantasticCeaiul de joi dimineaţăFractalul EpicZen şi arta întreţinerii motocicleteiPovestiri minimalistePUNCT...S-a întâmplat într-o joiPraful de pe tobă8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to menBlues LettersCasa cu pereţi de vântBestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)Ora de libertateautoficţiuniViaţa domnului LăzărescuÎntâmplări despre niciodatăJurnal de maimuţeCântece simple49Visăreasa-n colţul bloculuiTotul pe albPentru cine bat străzileAutorulÎnaltă ordine de ideiSticla cu cernealăVieţile altoraColecția de oreSUPER poveştiderapajeJoaca cucuvinteleBalansPublicitate