- Bună, Marty! Haide să-ți mai spun ce s-a întâmplat și după secolul de aur al polifoniei vocale.
- Secolul al XVI-lea.
- Așa este! Muzica vocală atinsese perfecțiunea. Dar, încetul cu încetul, instrumentele, care până atunci nu jucaseră decât un rol de acompaniator, devin independente.
Despre polifonia instrumentală
- Trăiască libertatea!
- Ha-ha! Totuși, la început, muzica instrumentală nu a fost decât o transpunere, o imitație a celei vocale. În scurtă vreme însă, atenția compozitorilor s-a îndreptat tot mai mult către muzica instrumentală, ducând prin aceasta la apariția unor noi genuri muzicale, dar și la perfecționarea instrumentelor existente sau chiar "inventarea" unora noi.
- Aaa! Acum am să-ți dovedesc ce memorie, logică, inteligență, putere de deducție și... multe alte calități am.
- Ție iar ți s-o fi făcut de-o prăjitură, că prea e "laudă-mă gură!".
- Stai puțin, că nu glumesc.
- Haide, zi! Sunt curios.
- Mi-am amintit acum că în lecțiile de data trecută (știi... când eram cu un centimetru mai mic), atunci când m-ai învățat despre instrumente, de fapt, despre preferata mea - vioara -, mi-ai vorbit despre marii lutieri din Cremona.
- Amati, Stradivarius și Guarneri.
- Așa. Am reținut secolul în care au trăit ei și au realizat viorile acelea cu sunet cald și cristalin. Era tocmai secolul al XVII-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Se potrivește cu ce spui tu despre preocuparea specială pentru instrumente.
- Sigur. Acum pot să subscriu și eu la auto-laudele tale. Bănuiesc că nici nu ți-a fost greu.
- Știi cum a fost? Exact ca într-unul din jocurile alea ale voastre de "puzzle". Am găsit "piesa" și locul în care trebuia plasată.
- Grozav! În fond, de data asta, aș spune că la acele calități s-a adăugat și intuiția. Eu vorbeam despre instrumente în general iar tu te-ai dus direct la vioară. Parcă ai fi intuit atracția deosebită pe care a exercitat-o atunci această regină a instrumentelor. Mulți compozitori, mai ales italieni, s-au îndrăgostit de ea...
- ... ca mine...
- ... zise el oftând și dându-și ochii peste cap! O să-ți dau acum câteva nume de compozitori din secolele XVII - XVIII, cu riscul de a-ți încărca memoria, dar o fac fiindcă violoniștii de astăzi încă le mai cântă cu plăcere lucrările: Arcangelo Corelli, Giuseppe Torelli, Tomaso Albinoni, Benedetto Marcello, Francesco Geminiani, Pietro Locatelli, Francesco Veracini, Giuseppe Tartini.
- Ție care îți place cel mai mult?
-Mie? Corelli.
- De ce?
- Mai întâi, să-ți spun drept, știu de la profesorii mei că el a fost un reprezentant foarte important al epocii sale, că a fost un violonist extrem de talentat și că a fost printre primii compozitori care au pus bazele unor genuri noi instrumentale ca sonata preclasică, concerto grosso, fuga și chiar tema cu variațiuni.
- Și din experiență proprie?
- Aici m-ai "prins". Îmi place Corelli pentru că am cântat o lucrare de-a lui. Se cheamă La Follia și se bazează pe melodia unui vechi dans iberic, un dans pasionat până la "nebunie".
- La Follia chiar înseamnă "nebunie" - după aparatul meu de tradus.
- Exact. Corelli și-a construit lucrarea făcând variațiuni, 23 la număr, pe tema dansului. Violoniștii de azi o cântă într-o formă concentrată de 11 variațiuni, după modelul creat de interpretarea lui George Enescu. Să-mi amintești să îți vorbesc despre el la timpul cuvenit, adică atunci când voi ajunge la secolul 20.
- Fii fără grijă! Corelli cânta bine la vioară?
- O, da! Era chiar un violonist desăvârșit, cu o tehnică uimitoare pentru vremea lui și în La Follia a întrebuințat cele mai variate aspecte ale experienței sale în domeniu. Lucrarea are, însă, și o importantă valoare artistică și de aceea a plăcut mereu și place și astăzi.
- Poate ai să mi-o cânți și mie.
- Poate.
- Oricum, eu o pun pe listă: La Follia de Corelli.
- Ce ar fi să o ascultăm chiar acum?
- "Ce-i în mână, nu-i minciună"!
- Chiar.
- Este pentru prima dată că ascult și înțeleg ce ai vrut să spui prin "temă cu variațiuni". Am recunoscut cum se transformă și se îmbogățește tema auzită la început.
- Perfect! Mai poți să adaugi pe lista ta o piesă pentru vioară a unui alt compozitor? Trilul diavolului de Giuseppe Tartini.
- ... D-d-diavolului?
- Denumirea se referă la niște triluri mai speciale și ceva mai greu de executat, însă lucrarea nu e deloc drăcească, fiind străbătută de dramatism și de sentimente pur omenești.
- Atunci mi-o notez. Se mai cântă?
- Se cântă și are aplauze la scenă deschisă.
- Ce frumos! Și ai avut dreptate cu aplauzele. Sala era încântată... și plină ochi. M-a impresionat!
- Și pe mine!
- Gata cu compozitorii italieni care au iubit vioara în mod special, atunci, în epoca marilor lutieri?
- Nu e gata. Dimpotrivă. Încă nu ți l-am menționat pe cel mai reprezentativ.
- Așa faci mereu. Am observat eu. Lași la urmă ce-i mai bun.
- Oare? O fi, dacă spui tu... De data asta, l-am lăsat la urmă pe Antonio Vivaldi.
Dar despre Vivaldi se va povesti sâmbăta viitoare. Ne întâlnim atunci. Pe curând!
(va urma)