Juan s-a prefăcut toată viața. Cel mai adesea se prefăcea că e viu. Însă, de la o vreme, a început să se prefacă mort. La început a fost o joacă. S-a întins puțin la pământ și, când îl strigau: tată, frate, Juan, el tăcea ca mortul în păpușoi. Pe urmă, gestul a devenit reflex. Până și o străbunică moartă de mult l-a luat drept un defunct veritabil și atunci s-a speriat. Dar era târziu. Mersese prea departe cu prefăcătoria. În loc de adio, l-au pus în ramă cu marginea neagră și s-au prefăcut triști.
Arthur Ianoși
nu a fost suficient. Simțeam cum viața se scurge din mine printre cutele cearșafului, începusem să dau din mâini și din picioare precum un copil râzgâiat, totul părea definitiv, promisiuni strangulate, respirații frânte, gemete puse la locul lor, am crezut că acolo se termină totul, că doar despărțirile adevărate se simt și dor așa. Corpul îmi cerea izbăvire, mintea încă făcea teorii, până când, la limită, Mila a deschis ochii. Prințule, ți-am zis că safe wordu' ăsta nu e bun, n-are ecou, mergea mai bine schnitzel.
Monica Aldea
Dulcineea, sunt Cavalerul de la Vrancea. Câte n-ar vrea să fie în locul tău un ceas. De fapt, chiar mi-ai putea lua unul, pe măsura rangului meu. Dar și eu, câte ți-aș mai da. Nătângă-i, Doamne. Până și Rosinanta mea ar pricepe. Zău, eu chiar îmi irosesc vigoarea, charmul, tinerețea. Rosinanta, mai încet, ce te-ai aprins așa? Nu mai fugări armăsarul ăla, lasă-l pe el să te curteze. Uite așa faceți toate. Stai, nu la galooop, doar știi că am rău de cal. Nu m-arunca. Eh, de acum, adio virilitate.
