Lui n-a fost greu să-i spun adio. Să mă ierte Dumnezeu, și bătrân, și bolnav. Ce să fi așteptat? Știam de când l-am luat c-am să fiu văduvă tânără. Dar na, carpe diem. Iar doi ani, totuși, sunt doi ani. Nici n-am clipit. Ciocu' mic. După ce s-a pus pe patul de moarte, trei zile n-am știut de mine. Nici măcar o baie-n piscina de la demisolul vilei. Nimic. Lumânare după lumânare la capu' lui. Le sudam, nu alta. Să-i plece sufletul pe lumină. C-așa sunt eu, bună creștină. Și boșorogul nu m-a trecut în testament. Adio.
Dana Popescu
Nu ne-am spus nimic care să merite ținut minte. Doar un adio spus pe jumătate, cu voce joasă, ca să nu doară prea tare. Te-am lăsat să pleci fără să te opresc, deși fiecare pas al tău mă desprindea de mine. Am rămas cu aerul tău, cu gesturile neterminate, cu tot ce n-am avut curaj să cer. Ai închis ușa după tine, dar frigul intrase deja. Un frig care doare, care îngheață tot. Un simplu adio, atât. Dar sunt adio-uri care nu se termină când se închide ușa, ci când înveți, greu, să nu mai aștepți pașii înapoi.
Alexandrina Deaș
Femeia privea chitanța. Hârtia subțire o împăturise de câteva ori, apoi o desfăcuse din nou, ca și cum cifrele sau literele s-ar fi putut schimba între timp. Amanet. Nu suma o durea, ci motivul: dovada unei decizii luate prea târziu sau prea devreme, încă nu știa. Oamenii treceau grăbiți, fiecare cu gândurile lui, iar ea stătea încercând să înțeleagă când viața ei se îndepărtase de ce își imaginase. Inelarul mâinii stângi o ardea. A împăturit chitanța, a aruncat-o în primul coș și nu s-a mai uitat înapoi.
