Doi ani trec cât ai clipi, îngăimase Geo, și Iris rămăsese suspinând în aeroport. Știa că nu-l va ierta, însă răzbunarea nu părea specialitatea ei. Dădu să aprindă lumina, dar se agăță de niște fire - măcar erau izolate. Lumina telefonului îi dezvălui lipsa lustrelor. Pe oglinda din hol, mesajul scris cu dermatograf îi pică precum un cuțit răsucit în rană: vezi în living. În colț, un brad stilizat din cutii de cadouri mirosea a parfumul lui Iris. La vie est belle. În cutii, toate lucrurile ei de la el. Fără beteală.
Cristian Nedelcu
Era sigur că o discuție cu ea nu ar fi făcut decât să complice lucrurile. Știa că nu ar fi putut să plece dacă i-ar fi cerut să rămână. Dar știa și că n-ar mai fi fost vorba nici de iubire, nici de loialitate, ci ar fi fost încă o repetare a unei bine-cunoscute greșeli. Ar fi rămas cu ea doar în continuarea unui alt adio ratat, iar asta n-ar fi fost corect față de niciunul dintre ei. Venise timpul să plece. Habar n-avea unde, dar nici nu conta. Închise ușa încet, să n-o trezească. Don't think twice, it's all right.
Georgiana Gabriela Fodor
Eram sentimental, făceam orice, numai să nu ajung la mesaje de adio. Chiar și o scurtă despărțire mă punea în dificultate. Trebuia să mă gândesc înainte de câteva ori ce urma să spun, dar mereu eșuam în discurs și eram lamentabil. Am înfundat biblioteca. Am cumpărat un raft de cărți din librărie din categoria dezvoltare personală. Le-am citit de mai multe ori. Eram pregătit. Culmea, iubita m-a anunțat fără preaviz că s-a terminat totul. I-am spus adio fără să clipesc. Scurt. Mi-a răspuns obiectiv: boule.
