Am trecut iar pe strada aia. Garsoniera lui nu mai era un loc, ci un timp. Au trecut ani mulți, dar nopțile de atunci păreau încă vii. Nu fusese o iubire mare, nici cele mai bune îmbrățișări, și totuși ceva mă chema. M-am oprit sub fereastră și m-am gândit dacă să urc, să sun. Poate nu mai locuia acolo. Sau poate timpul se închidea din nou, ca într-un ritual. Ne-am fi turnat vin roșu, am fi râs, iar pentru o clipă s-ar fi simțit din nou legătura scurtă, neterminată, care ne ținuse aproape fără să ne aparținem.
Marian Bircea
Același imposibil ritual devenit rutină existențială, nu ne vorbim în cursul anului, dar la fiecare ninsoare căzută conversăm natural. Eu curăț zăpada pe trepte în fața blocului cu mătură și făraș, el privește cu ochi de expert, mormăie ceva despre o lopată necumpărată pusă pe wishlist, eu mă fac că nu-l aud, el își privește troaca parcată pe trotuar, eu termin treaba, el îmi cere să-i curăț autoturismul dacă tot sunt la capitolul deszăpezire, mie îmi sună alarma în creieri, îl bag în mă-sa și mai trece un an.
Delia Toma
Păstra mereu în buzunarul stâng o scoică, să-i fie marea mai aproape. Închidea ochii și se simțea în siguranță, oricâte ar fi pățit, asta era ancora ei. Sufletul ei rămăsese între lumi, lumea cu el și cea fără. Îi era greu să renunțe la toate amintirile. Viața curgea pe lângă ea, cu bune și rele. Încerca să se implice în ea cum sorbi dintr-o supă fierbinte, după ce te-ai fript. Până într-o dimineață în care a realizat că doar pierde, dacă nu începe să trăiască din nou. Pauza s-a terminat.
