Se auzi soneria și încetarăm jocul. Pornirăm agale, ca un tren de marfă. Mă instalai în frunte cu dorința de a ajunge primul, dar, la colțul școlii, din dreapta, veni un accelerat cu o locomotivă arătoasă și bine dezvoltată, și mă izbi violent. M-a deraiat serios și, preț de câteva secunde, am înțeles că văzutul de stele verzi nu-i doar o metaforă. Câțiva metri am mers ținându-mă de perete, precum bețivul de gard. După ce am constat că am rămas întreg, am plecat spre clasă cu un chef de învățătură nemaipomenit.
Cristian Nedelcu
Disciplinați, ne așezăm în bănci. Tovarășa învățătoare se ridică de la catedră. Își scrie numele pe tablă. Probabil s-a lovit la cap în timpul vacanței de vară. Suntem clasa întâi, venim de la grădiniță, nu știm să citim. Noroc cu mătușa Ina care m-a învățat alfabetul. Copii, știți ce scrie pe tablă? Mă uit în jur: fete și băieți în uniforme apretate, cu mâinile la spate, privesc întrebător către Tovarășa. Noroc cu vinilurile mătușă-mii Ina. Mă ridic în picioare. Teachers, leave them kids alone.
Camil Popescu
Eram a noua și toată lumea mă întreba dacă mi-am făcut gagică. Se apropiau de mine cu zâmbetul ăla miștocăresc, ba frate-miu, ba colegii lui, toți a doișpea, care mai de care mai jmecher: ia zi, mă, pulifrex, ai dat și tu la gogoașă sau mori cu coșurile astea pe față? Nu știam cum să-i evit, zile chinuitoare au trecut până am găsit soluția salvatoare: când suna de intrare, arătam cu degetul spre vreo blondă sau brunetă care părăsea în grabă curtea școlii și strigam un nume la plesneală. Câte una mai întorcea capul.
