și clasa se așază, dar eu rămân în prag. Nu-mi amintesc lecția, nici numele lor. Știu doar că odată le știam pe toate. Scriu un cuvânt pe tablă. Sau poate era deja scris, oricum nu știu ce reprezintă. Copiii mă privesc în tăcere. Un băiat îmi deschide manualul, altul îmi șoptește începutul propoziției. O fată se ridică și începe să citească în locul meu. Îi las. La final, clopoțelul îi împrăștie. Îmi amintesc, brusc, ce trebuia să le spun. Încep lecția, singură, într-o clasă goală. Cât încă-mi amintesc.
Ana Maria Vaida
Lucrez în purgatoriu. Mă îngrijesc ca cei ce zăbovesc între aici și acolo, să nu sufere. Tai pijamale, pun pamperși, înfig branule în vene ciuruite ori uscate, verific dozaje de morfină. Cu fâșii subțiri de leucoplast lipesc pleoape peste ochi care n-au privit de câteva zile. Sufletele indecise umplu încăperile înalte contemplându-și învelișurile uzate. Aparatele pompează ritmic aer ori lichid, monitorizează apatice. Tot ele o iau razna și mă anunță prompt când cineva e pregătit să schimbe lumile.
Andrei Moraru
Toți erau adunați în curte, nerăbdători să se întâlnească după vacanță și să povestească unii peste alții cum au fost sărbătorile de iarnă și ce daruri le-a adus Moș Crăciun. Numai Mișu, un băiat plăpând și tăcut, stătea lipit de gardul școlii, cu privirea în pământ. Nu intra în vorbă cu nimeni. Își freca mâinile în buzunare și asculta. Din supărare, poate și din furie, a spus brusc, destul de tare ca să-l audă cei din jur: Moș Crăciun nu există. Chiar atunci s-a auzit sunetul strident al clopoțelului de intrare.
