Pe câmpiile visului, sufletele zburdă laolaltă ca mieii și leii pe pășunile raiului. Însă Juan nu crede minunea. Adică cum? Cât e ziua de lungă copiii urlă, nevasta țipă, creditorii îl hăituiesc și aici, pe tărâmul lui Morfeu, gata. Gata cu foamea, cu zbuciumul, cu bătăile peste ceafă. Greu de crezut. Dar el știe mai cu seamă că gratis înseamnă scump și de aceea își duce instinctiv mâna la buzunar. Apoi se așază, cu spatele la soarele acela imposibil de blând, și așteaptă cuminte să sune de ieșire.
Rozalia Cristea
E beznă. Sunt în fața blocului. Bag în plasă telefonul, cheile și încep să acopăr scuterul cu folie. Vine o vecină. Îmi zice peste umăr că-mi ia bagajul și mi-l lasă la lift. Strig. Cheile. Nu mă aude și dispare în casa scărilor. Ajung și eu la ușă. N-am cum să pătrund. Cartela e în plasa de lângă lift. Aștept. Poate intră sau iese cineva. Nici o mișcare. Timpul trece. Eu tot afară. Sun pe rând toți colocatarii. Nici un semn. Nu mai rezist. Fac pe mine. Îi dau drumul și atunci aud un clinc, semn că pot să intru.
Elena Fermuș
De la cinci dimineața bucătăream. E de tras cu gătitul de sărbători. Pe la prânz, abia mai aveam vlagă să frec maioneza. Am luat pauză și-am sunat o amică, să văd în ce stadiu e și ea. Niciun stres, mi-a zis, de când am fraierul sunt cea mai fericită. M-a pus pe jar. Cum naiba au unele noroc? Am lăsat totu' și-am plecat la ea, la dracu-n praznic. Dacă mințea? Două ore pe drum. Zece minute sunat la intrare. Aha, bubulinu' nu deschide și ușa? Nu. A deschis ea. Și mi l-a arătat; un Air Fryers, de la Altex. Eu fraieră.
