Fug. Fug. Coridorul e întunecat. Fug. Văd doar luminița verde de deasupra ultimei uși. Sala mea e vizavi. Fug. Să nu intre proful de mate înaintea mea. Fug. Silueta lui mică și îndesată se desprinde din beznă. Fug. Fug. Ajungem la ușă în același timp. Punem mâna pe clanță. Eu trag. El împinge. Îmi izbește capul de ușă. Nu știi să bați? Un val cald îmi udă pantalonii. Fug. Fug. Înapoi. Coridorul se adâncește. Nu mai găsesc ieșirea. Fug. Sună. Nu de intrare. Tresar. Se face lumină. E încă vacanță. Ultima zi.
Arthur Ianoși
În sat, aerul atârna ca o plapumă udă, casele respirau greu, iar oamenii vorbeau în șoaptă, de parcă astrul mort al nopții avea urechi. O dată pe lună, clopotul bătea singur și cineva dispărea. Lumea clevetea că e ofrandă pentru monstrul ce locuia sub pământ. Nimeni nu-l văzuse, dar toți îl hrăniseră. Copiii erau ținuți în case, câinii legați, iar frica devenise lege nescrisă. În seara asta, când clopotul a sunat din nou, am înțeles groaza. Nu el cerea sacrificii, ci noi, iar monstrul eram eu, flămând de liniștea lor.
Sanda Vaideș
La intrare, sunetele groazei se amestecau cu ordine tăioase, cu vuietul urmat de o liniște sinistră al cuptoarelor, cu scrîșnetul trenurilor morții. Țipete de disperare, rugăciuni, plînsete, gemete, sudalme. Trupuri de toate vîrstele, revărsate din vagoane de vite, în sunetele bizare ale unei orchestre de prizonieri siliți să cînte marșuri. Mama a fost smulsă de lîngă mine. Ultima ei privire a concentrat toată dragostea pe care nu mi-o va mai putea oferi nimeni. Aș vrea să uit, aș vrea să nu uit, încheie Ruth.
