Păcatul. Așa îl strigau. Nu-și amintea cine îi pusese numele. Nu era nici frumos, nici urât, nici înalt, nici scund, nici strălucitor, nici șters. Majoritatea îl plăceau în ascuns și îl plimbau prin interiorul viselor mute, nelăsând să se verse niciun pic în afară. Alții îl iubeau și-i construiau cu palmele fierbinți castele până la cer. Câte unul îl mai blestema când apărea pe uliță, uitând de gândul taman dus. Când orologiul din turn bătea 12 se aciuia în criptă, întorcându-se odată cu zorile.
Florina Hegedüs
L-am vizitat, să mă confesez. Să-i spun ce mă doare. Ochii-i exprimau compasiune. M-a întrebat dacă rămân, m-am speriat. Acum nu, i-am zis, și-am plecat. Mă gândesc la el și-s și mai îndurerată. Trebuie să-l văd iar. C-un colț al gurii ridicat a zâmbet mă întâmpină și mă invită să iau loc într-un scaun confortabil. Îmi strâng părul într-un coc cu o agrafă, Mă-nfior când îmi atinge cu degetul buzele. Jumătate-i peste mine. Deschid gura închid ochii. Până-n creier mă străpunge, țiuitul burghiului când intră în măsea.
Dana Popescu
Mă mai uit odată în oglindă, pulverizez un strop din parfumul cel nou, îi trimit o bezea soțului meu și ies repede. Sper ca vinovăția să fie doar simțită, nu și vizibilă. Intru în cafeneaua obscură, a ajuns deja. Ne întâlnim așa de o lună, dar schimbăm mereu locul. Mă îmbrățișează scurt. Ți-am aprobat cererea de învoire colegială, zice. Zâmbesc, complice. Zâmbește și el, dar înțepenește brusc. Săru'mâna, doamna dirigintă, bună ziua, domnule director, aud. Siderată, reușesc doar să îngaim: Luca, s-a sunat de intrare.
