Ne lăsam mesaje prin bărcuțe de hârtie, semn că încă trăiam. Le dădeam drumul pe râu, noaptea, când blestemul ne despărțea în lumi paralele. Codul era simplu. O dungă ruptă pe provă însemna Vino. Două, Fugi. Într-o dimineață, am găsit una la fereastră, uscată. Avea trei dungi și scrisul meu, spunea că apa știe să tacă și să țină jurăminte. Când ne era dor, pliam mai strâns, ca să doară. Nimeni nu știa că bărcuțele nu pluteau. Doar măsurau timpul până la următoarea condamnare. Blestemul cerea un singur supraviețuitor.
Camil Popescu
Eu făceam avioane de hârtie, nu bărcuțe ca elevul Țoacă M. din banca a treia, rândul de la geam, singurul, de fapt, care știa cum să moșmondească hârtia în formă de barcă, lucru care probabil l-a ajutat în viață pentru că a ajuns marinar, dar asta nu înseamnă că eu, Manole D, din ultima bancă, rândul din mijloc, am ajuns aviator, și nici că Suzana P, din prima bancă, rândul de la ușă, a ajuns lebădă, deși mai târziu, când am crescut, scotea anumite sunete în camera 212 din căminul P, când o vizitam.
Ana Maria Dobre-Nir
Leo stătea pe malul lacului și zâmbea, deși aerul era rece. Lebedele albe și negre se mișcau încet pe apă, desenând forme simple. El rupea pagini din ziar și făcea bărcuțe, le așeza cu grijă și le împingea spre larg. Hârtia se uda, cerneala se întindea, dar Leo continua să zâmbească, absent. Când o bărcuță s-a desfăcut, cuvintele au ieșit la suprafață: războaie, foamete, reguli prăfuite. A citit repede, neînțelegând exact ce și cum, și a împăturit alta. Lacul a luat-o, iar lebedele au trecut mai departe, fără grabă.
