Atelierul OraDeA Dramatugia, 2025 (III) - Poveste pentru nimeni

OraDeA Dramaturgia este un proiect de cercetare, dezvoltare și promovare a dramaturgiei contemporane, inițiat de Asociația Culturală Teatru DeLear Oradea, în parteneriat cu Biblioteca Județeană "Gheorghe Șincai" Bihor și Liternet.ro. Prima ediție a proiectului s-a desfășurat în perioada 19 octombrie 2025 - 23 ianuarie 2026.

Proiectul a avut ca obiectiv principal susținerea scrierii dramatice contemporane și crearea unui cadru profesionist de lucru pentru dezvoltarea textului dramatic, independent de etapa producției de spectacol. OraDeA Dramaturgia a funcționat ca o platformă de cercetare artistică, orientată spre proces, reflecție și dialog.

Coordonarea proiectului a fost asigurată de George Dometi (actor), David Constantinescu (actor) și Toni Nica (regizor), care au ghidat activitățile de lucru și etapele de dezvoltare a textelor. Componenta de comunicare și relații cu presa a fost coordonată de Florina Maria Dometi, iar managementul proiectului a fost asigurat de Denisa Vlad, președinte al Asociației Culturale Teatru DeLear.

În urma unui open-call, au fost înscrise 20 de texte, dintre care au fost selectate 4 piese propuse de următorii dramaturgi: Ștefan Mihai, Anastasia Birău, Aurora Szatmari și Cristina Cozma. Procesul de lucru a inclus ateliere de scriere dramatică, sesiuni de analiză și feedback, precum și întâlniri profesionale dedicate discutării strategiilor dramaturgice și a temelor abordate.

O etapă esențială a proiectului a fost reprezentată de lecturile publice, concepute ca instrumente de testare a textelor în relație directă cu publicul. La aceste evenimente au fost implicați actorii Sorin Ionescu, Georgia Căprarin, Giorgiana Coman, Carina Bunea și Cosmin Petruț, contribuind la prezentarea performativă a textelor și la dinamizarea dialogului cu spectatorii. Lecturile au avut loc la Biblioteca Județeană "Gheorghe Șincai" Bihor, consolidând rolul instituției ca spațiu de întâlnire între creația contemporană și public.

Componenta de diseminare a proiectului a fost realizată în parteneriat cu Liternet.ro, prin promovarea și publicarea materialelor rezultate în urma procesului de lucru. Această etapă a asigurat vizibilitatea proiectului la nivel național și a contribuit la circulația dramaturgiei contemporane în mediul cultural online.

OraDeA Dramaturgia se adresează dramaturgilor, artiștilor din domeniul artelor performative, studenților și publicului interesat de construcția unui text dramatic. Prin această primă ediție, proiectul contribuie la consolidarea unui cadru de dezvoltare a dramaturgiei contemporane și la stimularea dialogului între autor, text și comunitate.


Originară din Moldova Nouă (n. 30 mai 1973) și stabilită în Oradea, Cristina Cozma este licențiată în Litere (română-engleză), cu o experiență de viață complexă și un talent confirmat în dramaturgie. Parcursul său profesional este marcat de versatilitate, activând succesiv în domenii variate, de la servicii comerciale și operare calculator până la asistență socială în Austria. Această bogată experiență umană i-a alimentat creativitatea literară, aducându-i recunoaștere în mediul teatral românesc: dublă nominalizată UNITER pentru Cea mai bună piesă românească a anului; premiată de Teatrul Ion Creangă (Locul 2, 2010) și de Teatrul de Comedie București (două premii III). Dramaturg cu voce proprie, Cristina Cozma transformă experiența de viață într-o formă de artă recunoscută la nivel național.


Piesa de teatru cu care a intrat în atelierul OraDeA Dramatugia a fost Poveste pentru nimeni.

Sinopsis: Textul ne prezintă o familie aflată la limita supraviețuirii și în plină degradare: o mamă cu pierderi de memorie și lucidități tăioase, un tată grav bolnav și fiica lor adultă, prinsă între responsabilitatea îngrijirii și nevoia de a-și construi propria viață. Piesa jonglează comicul dur cu momentele de vulnerabilitate extremă, fără a idealiza boala, bătrânețea sau sacrificiul. Relațiile de putere, dependența, degradarea fizică și emoțională sunt tratate frontal, iar umorul funcționează ca mecanism de rezistență.


Personaje:

EA, mama, 64 ani, haioasă, inteligentă, cu pierderi de memorie;
EL, tata, 65 ani, blând, devotat, bolnav de diabet, aproape orb;
ELENA, 25 ani, fiica celor doi, frumoasă, altruistă, devotată;
FELICIA, asistent social, 35 ani, tipul pițipoancă, fixistă, inflexibilă;
ANTON, afacerist, 37 ani, arogant, rece, tăios. Nu acceptă nici un refuz;
POLIȚIST, 40 ani, lingușitor, fără coloană vertebrală. Acționează la ordine;
GINA, vecină, 57 de ani, băgăcioasă, știe tot despre orice chiar dacă nu știe nimic. Nevorbită.


EA (intră cu pași târșâiți în bucătărie, adusă de spate, gâfâind.): Cineva pune tot mai departe bucătăria, cu fiecare zi. Din ce în ce mai mulți pași trebuie făcuți ca să ajung la o bucată de pâine. (Pisica e moartă în bucătărie, se împiedică de ea) A murit până și handicapata asta, în sfârșit, că mult s-a mai chinuit, cea mai proastă pisică care a trăit vreodată. Bine că te-ai dus, Miorlau, că asta nu e viață. De abia aștept să trec și eu dincolo. Trebuie să ai răbdare și speranță - îmi spun toți! dar uneori speranța mă sufocă mai mult. Hai, șterge-o de aici, că mă împiedici... a, nu mai poți să o faci singură? Hai că te ajut eu. (și îi dă un șut de aterizează sub dulap) Doamne ferește, trece și luna octombrie și iar nu am făcut nimic! Doamne ajută, asta era exact ceea ce voiam să fac... că ce multe lucruri mai și pot face?
ELENA (trântește ușa de la intrare, că era larg deschisă): Iar ai deschis ușa să intre muștele sau să fugă Miorlau? Ce faci, mamă? De ce nu m-ai strigat când te-ai trezit, să vin să te ajut?
EA: Dar ce, eu sunt soprană, să țip?
ELENA: Bună dimineața, ai dormit bine?
EA: Bună dimineața, eu nu îmi dorm viața.
ELENA: Te întreb de ani de zile și tu nu răspunzi niciodată.
EA: Tot trag speranța că o să-ți dai seama și nu o să mă mai întrebi. Nu mai bine te măriți tu cu unul ca să-l întrebi pe el cum doarme deși dormi lângă el?
ELENA: Nu e deloc simplu, viața în doi nu e matematică, nu e nici literatură. E o povară dulce, dar și apăsătoare pe care trebuie să o duci cum poți.
EA: Poți să o duci și cu nasul pe sus, dacă te țin puterile. Sau psihicul. Să lăsăm filosofia că-mi face foame. Îmi faci o omletă din ouă de broască râioasă?
ELENA: Mai târziu. Vine asistentul social azi, trebuie să-ți iei hainele de duminică. Și stai odată locului, ce tot te fâțâi atât?
EA: Dacă nu mă mișc, timpul nu trece, stă pe loc, cu mine. Și azi nu e duminică! Nu știu ce zi e, dar știu că nu e duminică. Astea sunt haine bune, m-am îmbrăcat în hainele rutinei zilnice. Am o autoironie care nu e mută, ai observat?
ELENA: Da, ești balsam pe suflet! Hainele de duminică sunt hainele tale bune, nepătate. Și te prinde bine culoarea verde, te întinerește.
EA: Mai învață să o minți pe mă-ta, ești neconvingătoare. Amândouă suntem niște prințese, cine o să ne întindă chiloții la soare? Am comandat o zi cu soare, de ce plouă? Să i se taie urechile soarelui, că nu aude bine!
ELENA: Da, majestate, se rezolvă îndată!
EA: Tu cine ești? Noul meu bufon? Toți bufonii vorbesc mai mult decât stăpânii lor. Nu trebuia să-mi răspunzi, doar să execuți.
ELENA: Ăsta e un ordin nou, ultimul ordin zicea că trebuie să mă exprim liber.
EA: Iar ai deschis gura? Se poate trăi mai mult cu ea închisă, mai ales tu ar trebui să știi asta. Dacă pun să ți se taie capul?
ELENA: Nu se poate, mai întâi trebuie să-mi dai 1111 avertismente. Scrie în lege.
EA: Cine a dat legea asta proastă și absurdă? Te pomenești că... eu?!
ELENA: Bine, de data asta fac o excepție, nu te pomenesc.
EA: Bravo, ești un bufon de excepție! Miroase urât aici, așa e? Dar nu miros eu, de data asta! Când te bântuie o obsesie, o găsești împrăștiată peste tot în jurul tău, cum să scapi de ea? Pute sau nu pute? Asta da întrebare... asta da putoare!
ELENA: Ți-ai schimbat scutecul? Sau e tot cel de aseară?
EA: L-am schimbat... pe partea cealaltă.
ELENA: Mama!!! Vino încoace, să verific.
EA: Am glumit, știi că-mi plac glumele de rahat. Totuși, pute ceva. Pute și a tristețe.
ELENA (uitîndu-se în fundul ei): Tu, nu!
EA: Ce te uiți în fundul meu, ți se pare neverosimil ce spun?
ELENA: Ești la vârsta la care trebuie să fii verificată, de cel puțin două ori...
EA: Asta este absurd și contrar bunului simț elementar, fundul meu are dreptul la intimitate.
EL (apare târșâindu-și picioarele și mijind ochii): Bună dimineața, oameni frumoși.
EA: Ce, azi vezi în fața ochilor doar oameni frumoși? Unde vezi tu oameni frumoși când tu nu vezi bine?
EL: Pe ăștia îi miros de la o poștă. Și dimineața mai văd câte ceva și doar frumusețe.
EA: Și nu te doare nasul? Capul? Ai dureri? Mari? Pe o scară de la 1 la 10, cât de mult doare? Știu: 11. Dar a început cu 7. Am dreptate, așa e? Nici nu știu de ce mai întreb că știu răspunsul. Vorbesc să nu las pe alții să vorbească, zău dacă nu e așa. Și ție îți pute ceva, a? Atunci clar pute. Ai o țigară în plus? (către ELENA)
ELENA: Eu? Țigară? De unde ai scos-o și pe asta? Ce pofte ciudate ai!
EA: Vreau să mă apuc de fumat, să mor mai repede, poate se schimbă aerul în casă! Parcă se aude și o sonerie, cred că de la ușa noastră. Sau chiar aud eu prea bine?

Se aude soneria de la ușă.

ELENA (ducându-se să deschidă): A venit deja? Așezați-vă. Și purtați-vă normal. Cât de cât, ca-n viață! Of, mama, și n-ai apucat să te schimbi de haine! (revine cu asistenta în bucătărie)

Toți trei stau la masă, de o parte, iar pe partea cealaltă asistentul social de la primărie.

FELICIA (după ce s-a așezat comod, și-a pus tableta pe masă, și-a aranjat părul în oglinjoară, pe sub masă): Bună dimineața, familie, asta e toată familia?
EA: Vorbește mai tare, nu aud bine, nici cu o ureche, nici cu amândouă.
FELICIA (rar, tare): Numele d-voastră. Sau un buletin.
EA: Dar cine sunteți d-voastră? La noi acasă nu vine nimeni, în afară de o vecină băgăcioasă care întreabă mereu dacă nu avem nevoie de pâine. Păi ce, eu cu pâine trăiesc? Eu trăiesc cu aer. Și iubire!
FELICIA: Sunt Felicia Popa, asistent social de la primărie.
EA: A, ești fata popii? Oricum, nu-l cunosc, n-am mai mers demult la biserică.
FELICIA (își reține un oftat): Nu, nu sunt, dar nu contează, sunt asistent social și fac o anchetă cu familia d-voastră. Nu durează mult, câteva întrebări doar.
EA: Întrebări de rutină sau intime? Că mie nu-mi plac cele de rutină, mă plictisesc. Hotărăște-te ce vrei, buletinul sau numele? Asta mică e Elena, eu sunt Elena, iar moșu ăsta nu e Elena. Cine ești, moșule?
EL: Sunt iubitul tău!
EA: Asta știu... (apoi zice asistentei) E bărbatul vieții mele fiindcă are răspuns la toate întrebările mele trăznite. Și știi câte întrebări trăznite am eu?
FELICIA: După cum mă fixați cu privirea, cred că aveți zilnic!
EA: Bravo, după privirea ta credeam că ești proastă, dar nu ești de tot! El e un tip deștept, vorbește rar, doar când are ceva deștept de zis. Așa ar trebui să facem toți, cu excepția proștilor și a nebunilor (se arată pe ea). (către EL) Doamna asta e curioasă și vrea să știe cum te cheamă în buletin! Că numele cu care te alint eu nu i-l spunem, că nu apreciază romantismul sclerozaților.
EL: Mă numesc X-ulescu, se știe că multe nume românești se termină în escu.
FELICIA: Sunteți sigur? Că trebuie să notez în raport date adevărate.
EL (se ridică în picioare și zice solemn): Jur să spun adevărul, și numai adevărul pe care îl recunosc eu ca adevăr.
FELICIA: Nu trebuie să jurați.
EA (bate din palme, fericită): Vai, ce amuzant ai fost! Mai fă o dată jurământul.
FELICIA: Nu mai faceți, ajunge, stați calmi.
EA: Stăm, stăm. Auzi, ai nevoie de un semn de exclamare? Am unul de vânzare, ieftin. O să te ajute să te miri fără să te strâmbi prea tare. Sau să te obosești să ridici din sprânceană. Mai am și alte semne de punctuație de vânzare, le dau ieftin, pe două prune și un măr. Vrei?
FELICIA (o măsoară lung, acru, spune sec): Nu! Dar mulțumesc de ofertă.
EA: E un "nu" nu prea convingător! Nu vrei să te mai răzgândești? E o ofertă bună.
FELICIA: Eu nu mă răzgândesc niciodată, sunt o persoană hotărâtă. De când locuiți aici?
EL: Din prima zi de când ne-am mutat, de atunci stăm tot aici... nu doar aici, în bucătărie, mai avem camere.
ELENA: Din 1982. Două camere, bucătărie, baie, 2 holuri. 50 metri pătrați. Noi trei și o pisică.

Pe cele două le pufnește râsul, pe asistentă nu.

EA: Nu vă supărați, el are o fire erasmică, poți să te înțelegi cu el pe orice limbă...
FELICIA: Ce fire erasmică, ce limbi străine? Normal nu se poate?
EA: Nu ți se pare că miroase a căcat de mort aici? (zice cu nasul în vânt, mirosind)
FELICIA: Bine că ați zis, eu vreau să rămân politicoasă în casă la alții. Poate ar ajuta dacă ați deschide un geam... și ați face curățenie mai des...
EL: Bune sfaturi, mulțumim. Deja am senzația că vei rămâne o persoană indelebilă în viața noastră!
FELICIA: V-aș ruga să rămânem la limba română.
EL: Indelebilă. Care nu se poate uita! Verificați în DEX, e cartea mea preferată.
ELENA: Tata, mama, să o lăsăm pe doamna asistent să-și facă meseria, să terminăm mai repede. Avem și noi treabă.
EA (râgâie lung): Ups, scuze, și pentru mine e o surpriză neplăcută această râgâială deloc binevenită, dar sănătoasă! Dar nu a spus cum o cheamă. Ne spui cum te numești?
FELICIA: Am spus acum trei minute, mă numesc Felicia Popa.
EA: Doamne, așa e, și nu ești fata popii! Îmi amintesc de parcă a fost ieri...
FELICIA: Facem un sondaj pentru guvern, cât de bine trăiesc bătrânii noștri. Sau cât de prost... important este ca adevărul să plutească, în derivă, la suprafață. Sunteți obligați să răspundeți la întrebări cinstit, este important pentru acuratețea raportului.
EA: Pentru ce faceți raportul? Ca să vă ștergeți cu el la fund?
FELICIA: Europa insistă să... vai, dar ce comentariu deplasat!
EA: Da, s-a deplasat de la fund la gură! Coana Europa vrea să râdă de săracii ei și cu fundul. Ce-i mai place Europei să facă rapoarte și statistici optimiste despre săracii ei!
EL: Ne ajută pe noi cu ceva? Se mărește indemnizația pentru boală?
ELENA: Se poate mai repede, trebuie să plec la lucru și să le fac micul dejun.
EA: Întreabă pe doamna dacă nu vrea un ceai, să nu fim nepoliticoși. Doamnă a statului, vreți un ceai din apă și carton, că tei n-avem, că nu e sezonul? Nu faceți mutra asta jignită, nu vă jignim, și marele Balzac a băut ceai din carton în anii lui de mizerie. Noi avem doar rola de carton pe care stă înșirată hârtia igienică, atât de săraci suntem, dar amabili. Să se consemneze, poate ne ajută Statul. Și că suntem amabili și primitori.
FELICIA: Statul nu ajută, doar consemnează cum reușiți să trăiți fără ajutorul lui! Detaliile le cer doar pentru ca dosarul să fie legal și valabil. Dar să nu vă faceți iluzii. Nici una măcar! Orice ați spune și oricâtă dreptate aveți, Statul câștigă. Fără milă. Dar asta știți deja pe pielea d-voastră...
EL: Statul e Dracul cel mai negru. Toleranța pentru ratații vieții e foarte limitată și din partea celorlalți oameni deci de la Stat mă aștept să fie egală cu. Statul e un despot, iar despotismul încurajează prostia agresivă. Așa se ține tare pe poziții!
EA: Dragul meu, nu facem politică de dimineață. Nu facem politică deloc, facem doar pe deștepții.
ELENA: Amândoi au lucrat în învățământ, mama a fost profesoară 45 de ani, iar tata învățător. Au niște pensii de mizerie, au avut ghinionul să iasă la pensie în anii instabili...
FELICIA: Cât de bătrână vă simțiți? Acum aveți liniște și timp pentru orice, are și bătrânețea frumusețile ei, nu? Ce hobby-uri aveți?
EA: Nu e nimic frumos în bătrânețe, bătrânețea e un măcel al organelor. Totul pârâie și doare și vrei să mori dar parcă mai vrei și să trăiești încă o zi. Și toate bolile din lume se adună într-una singură, rece și hidoasă: bătrânețea. Și am făcut-o târziu pe fata asta frumoasă, vedeți ce frumoasă e și noi ce urâți? Nu știu cu cine seamănă, dar bag mâna în Iad că am făcut-o cu urâtul ăsta care a și stat ascuns de mine mulți ani, abia la 35 ne-am întâlnit. Și ce noroc că am făcut-o, că doar ea ne ajută, deși nu e obligată cu nimic, și mai ales prin legătura de sânge, nu. Ba eu o și alung zilnic de acasă, să fugă în lumea mare, dar ea zice că nu știe să fugă, doar să lupte. Cred că e cam proastă, nu știu cu cine seamănă, cum am mai zis și o să mai zic!
EL: Cred că trebuie să ne ascundem bine de ea, să nu ne mai găsească.
EA (pe gânduri): Ai dreptate, deșteptule. Să plecăm pe furiș, că altfel ne găsește nebuna. O, taci, nu mai spune nimic, e aici! Vorbim între patru urechi, noi doi. Mai târziu.
FELICIA: Chiar vă rog, fiica d-voastră nu intră în discuție la discuția noastră.
EL: Dar este titirezul mobil al acestei familii, în jurul ei ne învârtim cu veselie. De aia mai trăim! E cea mai importantă ființă din viețile noastre decrepite. Dar asta trebuie să înceteze. Să se schimbe! Titirezul a obosit.
EA: Este satelitul mișcător al fundurilor noastre, de câte ori să-ți repet? Un titirez e un căcărez fii și tu mai poetic, doar citești miercurea, de la 3 la 4, poezie universală. E pentru digestie (îi zice asistentei) miercuri gătesc eu varză crudă. Nespălată. Netăiată. Nenimic... doar varză. Cu speranța că o să ne rămână în gât și o să murim sufocați.
FELICIA (iritată): Nu v-am întrebat ce alimente consumați, nici meniul zilnic. S-ar putea, dacă mă lăsați să încep, să pun întrebările... ce venituri suplimentare pe lângă pensie aveți? Îmi puteți arăta talonul de pensie? De unde primiți ajutor cel mai des? Dormiți bine noaptea?
CEI TREI (se privesc și răspund râzând): Nu!
ELENA: Des, trebuie să îi cânt ca să adoarmă: un elefant se legăna, pe o... Nu, nu avem venituri suplimentare. Ne ajunge ce avem. Ne descurcăm de azi pe mâine.
FELICIA: Mulțumesc, domnișoară, deci se poate vorbi și normal, nu să o țineți tot într-o glumă. Viața e atât de serioasă, situația e gravă, e de plâns, ce fel de oameni sunteți? Așa glumiți în fiecare zi? Cu poftă de viață?
EA: Nu e poftă de viață. E supraviețuire.
FELICIA: Ah, nu cer lămuriri, sigur o să faceți iar comedie!
EA (trage concluzia): Ceea ce tu n-ai!
FELICIA: De unde ați tras concluzia asta? Credeți că eu nu râd în timpul liber? Fișa postului îmi interzice să râd la servici, nu e ușor să faci interviuri cu oameni bătrâni, bolnavi și triști. Mulți sunt și singuri, fără ajutor, aici e un caz fericit, domnișoara e aici.
EA: Da, domnișoara Scurtulescu e lungescu, e peste tot, nu pot nici să trag o beșină în camera mea că mă miroase imediat... nu strâmba din nas, e natural, toată lumea trage.
ELENA: Vă rog, haide să răspundem la întrebări, să terminăm, să plec și eu mai departe...
FELICIA: Ce vârstă aveți?
EA: Eu m-am născut la 1789, odată cu revoluția franceză. Calculează.
EL: Adunați împreună, avem 159.
ELENA: Că suntem toți născuți pe 10 decembrie, la orele 12. (și izbucnesc toți trei în râs, spre disperarea Feliciei) Scuze, asta e o glumă de-a casei la care râdem toți.
FELICIA: Să reluăm, din nou, poate reușim să ne înțelegem, ca oamenii.
EA: Suntem oameni cu probleme grave de sănătate, uitați acest lucru din vederea d-voastră îngustă. Și asta nu înțelegem noi la oamenii normali, ce uituci pot fi. Iar tu ești o mizantroapă
FELICIA: Am să înregistrez toate răspunsurile voastre absurde. Șeful o să tragă concluziile finale, eu îmi fac treaba cu demnitate.
EA: Dar e absurd ce faceți.
FELICIA: E absurd că vorbim cu oamenii, că ne deplasăm la domiciliu personal, să stăm față-n față și nu online, să vorbim deschis, cu căldură și sinceritate interesată? Credeți că eu nu am suflet? Că mie nu mi-e greu?
EA: Nu, n-ai. Cu cât l-ai vândut? Măcar ai luat ceva aur pe el? Sau l-ai dat pe tărâțe? Că ai față de gâscă proastă.
FELICIA: Ei, gata, până aici cu insultele, terminați! Buletinele pe masă, vă rog.
EL (dându-i buletinele): Pune întrebările alea odată, femeie, și lasă-ne-n durerea noastră.
EA: Drăguță, știi tu ce e omul? Omul este cel mai deștept animal care se poartă ca cel mai mare imbecil. Suntem de acord cu asta?
FELICIA: Nu toți! Nu mă învățați voi acum cum să-mi fac meseria, am studiat 3 ani școli cu cursuri superioare. Și 4 traininguri cu experți europeni, chiar la Bruxelles.
EA: Iar întrebările sunt...
FELICIA: Mai întâi există o scurtă introducere...
EA: Protestez, să se consemneze, vă rog. Noi nu avem nevoie de nici o introducere.
FELICIA: Eu, am! Altfel nu funcționează lucrurile.
EA: A, bine, la asta nu protestez, mai mult de atât nu cred că poți. Dar să știi că eu uneori par normală iar imediat am pierderi de memorie, nu mai știu cine sunt, unde sunt, de ce și etc.
ELENA: Acum vorbește serios, are o boală rară, puțin cunoscută.
FELICIA: Aha, probabil nu are nici nume boala asta...
ELENA: Ba da, demență fronto-temporală psihotică Creutzfeld Jakob. Ați notat?
FELICIA: Dacă puteți pe silabe, vă rog, să nu greșesc.
EA: Eu nu pot pe silabe, că sunt și handicapată! (toată lumea râde, exceptând asistenta.) Cu toate astea, uneori sunt atât de inteligentă că nu înțeleg nici eu ce zic.
FELICIA: D-voastră, dl. Scurtulescu, ce diagnostic aveți?
EL: Diabet, artroză, hipertensiv, 3 infarcturi la activ, 75% din vedere pierdută.
FELICIA: Bine, mulțumesc, asta a fost rapid. Vă las acum, e totul clar. Plec nu cum am venit, că venisem cu drag și plăcere, plec enervată și stupefiată. Rămâneți cu... elefanții voștri! (și se adună și pleacă)
EA: Ha, am făcut Statul praf, am fost geniali (se aplaudă, apoi adaugă amar)... dar Statul a învins. Al dracu Stat!
FELICIA (se întoarce cu un rânjet): Statul întotdeauna câștigă! Totuși, de curiozitate, la al câtelea elefant adormiți?
EA: La primul care rupe pânza, logic... ce întrebare ilogică!
FELICIA: Vai de mine, și mai am trei interviuri astăzi... dacă o să-mi meargă tot așa...
EA: Adio. Ne doare nici în cot de Stat, să scrii în raport, că reciproca e valabilă.

ELENA aleargă și pune pe masă micul dejun, un ou fiert, o felie de brânză, o felie de pâine și o banană, la fiecare la fel, dar EA mănâncă din farfuria de lângă ea, neatingându-se de a ei. Tatăl și fiica se privesc și chicotesc, EA își umple gura și spune:

EA: Ce râdeți acolo pe înfundate? Nu vă e foame? V-a săturat discuția cu funcționarul Statului capitalist român? (ELENA îi ascunde pastilele în brânză și ea le ia natural) Eu am terminat, voi mai rămâneți, dacă vă e foame, parcă mai erau ceva morcovi în cămară (și pleacă dar din ușă îi spune Elenei) Îmi aduci cevașilea bun deseară?
ELENA: Dulce sau sărat?
EA: Ambele! (și pleacă chicotind, cu farfuria ei în mână; cei doi o privesc cu dragoste, oftează amândoi și mănâncă ce a mai rămas)
ELENA: E adorabilă.
EL: Încă sunt fermecat de personalitatea ei spumantă, ca-n prima zi. Mare norocos am fost în viața asta, îmi pare rău că nu ți-am transmis norocul și ție.
ELENA: Tata, sunt tânără, norocul e buimac, nu m-a găsit încă. Dar o să-mi trăiesc povestea de dragoste proprie. O simt. E pe drum povestea mea...
EL: Du-te și caut-o, nu-ți mai pierde vremea cu noi, noi suntem ramoliți, ne târâm noi și singuri, fără tine. Sigur ai observat că dacă aduni pe unul cu unul se fac doi, îi dai putere. Poți să-l crești, să-l faci mai bun.
ELENA: Încerc să fac asta cu toți oamenii.
EL: Nu ai să reușești. Poate doar cu unul, cel pe care îl iubești.
ELENA: Și așa o să schimb și lumea.
EL: Asta nu ai să reușești și știi de ce? Pentru a schimba lumea e nevoie de mult mai mult timp decât ai tu în viața asta. (tăcere gravă) Ah, trebuie să facem la primăvară o excursie în pădure, să auzim murmurul apei de izvor, să stăm la umbra copacilor, să ascultăm simfonia păsărilor și să îți arăt locul unde te-am conceput pe tine.
ELENA: N-am știut că m-ați conceput în natură, oare de aia sunt așa romantică? Tăticuțul meu cel înțelept din povești, n-am timp acum de povești, te pup, am fugit.
EL: Dar nu ai mâncat nimic, prințesă.
ELENA: O să iau un covrig din mers. Ai grijă de regina mamă!


GINA (îi taie calea, aproape forțat): Dar unde te grăbești așa, fetițo? Era să mă dărâmi. Bună dimineața, frumoasă e viața. Ești mereu pe fugă, de zici că n-ai timp nici să respiri. Așa o fată frumoasă ca tine trebuie să se bucure de viață...
ELENA: Bună ziua, doamna Gina, mă grăbesc teribil! Nu mai e dimineață demult...
GINA: Dar de câte ori ți-am zis să-mi spui pe nume, drăguță, că suntem aproape de-o vârstă, asta dacă avem simțul umorului și al exagerării. Și ți-am făcut un compliment, tre' să te oprești din drum când ți se face unul. Am auzit că a fost asistenta de la primărie la voi, cu un chestionar de întrebări. Vă dă ceva ajutoare bănești? Că și eu îl îngrijesc pe bărbatu-miu de 5 ani degeaba adică fără ajutor de la stat, deși a plătit Mihăiță al meu 40 de ani la stat o avere și abia a primit o pensie de cumpăr numai legume și doar duminica carne. Și o dată la 4 duminici o sticlă de vin, să ne împărtășim și noi. Dar de ăla ieftin!
ELENA: Nu ne ajută statul cu nimic, era un interviu inutil pentru statistica europeană.
GINA: Așa? Iar ne lăudăm că ieșim primii la sărăcie? Și cum de v-a ales pe voi, îi place Statului să își bată joc de intelectualii lui, nu? Cum ține statul oameni în funcții să nu facă nimic, că doar sărăcia se vede cu ochiul liber, din avion. Ba se și aude și, mai mult, miroase urât. Neputincioșii vieții trebuie să rămână așa, fiindcă viața nu are timp să fie dreaptă cu toți!
ELENA: Să fii vulnerabil și neputincios e profund uman. Toți avem momente, mai lungi sau mai scurte, sau mereu, de acest fel în viața noastră.
GINA: E profund uman?(silabisește uimită, neînțelegând) Dar să vorbim de lucruri vesele, că de amar mi-e plină gura! Tu când te măriți, fetițo, că așa singurică nu e bine, uite că nu mai apuci să-ți tragi sufletul, și viața trece repede. Uite câți bărbați frumoși aleargă după tine și tu îi lași cu ochii-n soare. Păi Lucian de peste drum era cât pe ce să se sinucidă din cauza ta...
ELENA: Care Lucian? Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.
GINA: Păi să-ți faci puțin timp, să-l cunoști, că e băiat bun și muncitor, mecanic auto, e adevărat, nu e intelectual, dar e om dintr-o bucată. Merge mereu cu tine la cumpărături, în weekend, bine, el 10 pași în spatele tău, că n-are curaj să-ți vorbească, dar fii și tu mai atentă cu cei din jurul tău. Era să cadă într-un canal fără capac, tot uitându-se după tine.
ELENA: Sunt atentă la ce mă interesează. Așa ar trebui să fie toată lumea, să-și vadă de treabă. E multă treabă de făcut pe lumea asta!
GINA: Păi unii ar vrea să aibă treabă cu tine, dar tu ești în lumea ta! Și să nu-ți spun de Marinel cel chipeș și înalt ca bradu, proaspăt ofițer în poliție, mereu respectuos și corect, ce priviri înfocate îți aruncă! Nici pe el nu-l știi? Mai lasă-i pe ai tăi că se descurcă ei cumva, încă mișcă prin casă, nu zac la pat, mai trăiește și tu, că doar nu vrei să te faci vreo sfântă! Te-ai împovărat cu ei doi de nu mai ai mult și faci cocoașă! Ar fi păcat să se piardă așa o frumusețe și oricum i-ai dus pe mulți în păcat cu ea, și fără să vrei tu. Sunt așa mulți masculi care pot avea grijă de tine să duci o viață de prințesă, nu fii proastă, dă-mi voie să-ți zic, că te învăț de bine, eu știu, cât de cât, cum e cu viața asta!
ELENA: Dar duc o viață de prințesă, sunt prințesa lui tata și minunea mamei.
GINA: Lasă-i pe boșorogii ramoliți, ei au fost profesori, le au cu vrăjeala.
ELENA: Nu sunt boșorogi, sunt părinții mei! Și ei nu mă țin legată, e datoria mea să îi ajut cu ce pot. E normal.
GINA: Dar văd că ești pusă azi numai pe contrazis. De când aveai 7 ani spuneai la toată lumea că tu o să te faci doctoriță de inimi și o să faci pe toată lumea să aibă o inimă bună. Ce s-a întâmplat cu visul tău?
ELENA (o privește uimită, emoționată, cum de mai ține minte vecina chestia asta? Dar șoptește doar...): La revedere.
GINA (o ține de braț): Visele trebuie împlinite, măcar unele, cele importante! Stai o secundă, trebuie să-ți spun ceva nemaiauzit.
ELENA: Nu mă interesează, mă grăbesc, am multă treabă, nu vă supărați, trebuie să plec.
GINA: Ascultă de cei mai înțelepți, o să-ți prăjești corpul și creierul cu atâta muncă, uite ce cearcăne ai, și mâinile-ți sunt uscate, nu ți le-ai mai uns cu cremă hidratantă. Arăți veștejită, cu părul nearanjat, mereu pe fugă. Oprește-te, zâmbește, cum se poate ca o femeie tânără și frumoasă ca tine să nu zâmbească?
ELENA: Sunt frumoasă sau veștejită?
GINA: Ești cam obraznică (pe un ton mânios, dar imediat izbucnește în râs) dar așa sunteți voi astea, divele - cu nasul pe sus. Că o sămânță de aroganță ai și tu...
ELENA: O zi bună vă doresc! (și pleacă aproape fugind, să nu o mai prindă iar vecina de braț; dar se oprește amețită, respiră greu)
GINA: Uită-te la tine, ești epuizată! Oprește-te! Câte ore dormi pe noapte? Când ai avut ultima oară o vacanță?
ELENA (oftează): Vacanță? Ce e aia "vacanță"? N-am timp nici să iau masa așezată la masă, în liniște. Or să se așeze lucrurile, cândva, și o să am grijă și de mine. Acum n-am timp, acum pot să le fac pe toate, trebuie să le fac, nu e nimeni altcineva...
GINA: Dar fă-ți timp pentru tine.
ELENA: Tot ce fac, fac pentru mine! Mă bucură tot ce fac. E un pic prea mult acum, m-am aglomerat, dar o să iau măsuri. Mulțumesc că vă faceți griji, sunteți drăguță. La revedere.
GINA (în urma ei, Elena a plecat în fugă): Păi eu am timp și-mi place să mă uit la dreapta, la stânga, în sus... (și dă să iasă din scenă, dar o observă pe Elena că iar s-a oprit, speriată, și privește în urma ei, pare că caută ceva; se apropie din nou de ea) S-a întâmplat ceva? Ai pierdut ceva? Ți-e rău?
ELENA: Am senzația că mă urmărește cineva...
GINA (fluieră, uitându-se în jur): Nu e nimeni, în afară de mine.
ELENA (neliniștită): Ce ciudat... parcă îi simt până și răsuflarea în ceafă. (și pleacă cu pași mici)
GINA (se uită în jur, ridică din umeri apoi): Hmm, când nu e nimeni vede pe cineva iar când e cineva nu vede pe nimeni. Să nu înnebunească, sărăcuța!


EL: Ce cauți? Te ajut? Te simți bine?
EA: Pute ceva pe aici, nu simți? De ce mă întrebi toată ziua cum mă simt? Întrebi din politețe? Nu am încredere în oamenii politicoși.
EL: Nu, din îngrijorare. Și nu văd prea bine, știi tu...
EA: A, așa? A, da, iar eu uit repede. Niciodată nu e bine. Mă simt întretăiată. Simt că cineva bea din sufletul meu și mă usucă.
EL: Trebuie să te hidratezi mai bine. Bea apă. Ce nu e bine?
EA (simplu, ofuscată): Păi n-am pufuleți.
EL: Facem!
EA: De ce la plural? Eu vreau doar să mănânc, nu să fac. Vrei să-ți dau un bobârnac?
EL: Depinde. Unde mi-l dai, în nas sau în frunte?
EA: Unde vreau eu și pe neașteptate.
EL: Nu pe neașteptate, că trebuie să-ți fierb laptele.
EA: Păi ce, eu nu pot singură?
EL: Tu poți să aduci marmelada din borcan.
EA: Doar nu o ai aduce-o din pom!
EL: Păi ce mai aștepți? Aduci azi marmelada sau nu?
EA (și cade pe gânduri, nemișcată): Nu, nu azi, azi nu mănânc nimic, că poate mor și nu vreau să mor cu burta plină. Vreau să mă dau cu cremă de corp.
EL: De ce asta, înainte de cină?
EA (se alintă): Vreau să fiu un cadavru atrăgător!
EL: De ce să mori azi? Ai timp și mâine.
EA: Așa mi-ai zis și ieri și azi e mâinele lui ieri.
EL: Nu, azi e azi și ieri e ieri.
EA: Noi avem întotdeauna conversații atât de inteligente?
EL: Da, dar încă nu am stabilit cine e mai inteligent din noi doi.
EA: Eu sunt, femeile au un simț în plus față de masculi, deci suntem superioare.
EL (îi pune pastilele în față, pe masă, cu un pahar de apă): Doza de seară, serviți, vă rog.
EA: Pentru ce sunt și de ce așa multe?
EL: Pentru că ești o persoană importantă.
EA (inocentă): Ce, sunt bolnavă?
EL: Nu, astea sunt ca să nu te îmbolnăvești. Preventiv.
EA: Nu vreau să trăiesc preventiv, vreau prezumtiv.
EL: Mai bine să trăim simplu.
EA: Da, fără chimicale.
EL: Bine.
EA: Să nu te prind că mi le strecori în pâinea cu marmeladă, că ți-o pun în cap.
EL: Dacă nu mă prinzi, pot să le pun?
EA: Despre ce vorbeam?
EL: Nu vorbeam.
EA: Dar ce făceam?
EL: Pierdeam timpul.
EA: O, suntem magicieni? Cum anume făceam?
EL: Tu priveai în gol, iar eu priveam la tine, ca să umplu golul.
EA: Făceam un duet?
EL: Suntem căsătoriți.
EA: Tu m-ai cerut sau eu?
EL: Ne-am înțeles din priviri, ne citeam gândurile...
EA: Deci, eu te-am cerut, pămpălăule!
EL: Nu este întrutotul adevărat.
EA: Despre ce vorbeam?
EL: Vorbe...
EA: Mi-ai sărutat vreodată picioarele, mai ales tălpile?
EL: Nu, păi ce, voiai? N-ai zis.
EA: De aia mă dor acum picioarele, că nu le-ai sărutat. Tu nu ai inițiativă chiar deloc?
EL (ridică din umeri): Mmm (mormăie)
EA: Îți cam înghiți vorbele.
EL: Sunt timid.
EA: Ești ciudat, deși nu te cunosc bine. Dar am dreptate, nu?

Și apoi EA rămâne înțepenită, cu mâinile în șolduri.

EL: Ce ai rămas așa, nemișcată? Te-a lovit un atac cerebral?
EA: Un atac static! Mor de foame, azi nu mâncăm?
EL. Acum vorbeam despre asta.
EA: Cu cine?
EL: Cu tine, noi doi, tu și eu. L-ai văzut pe Mutulică în ultimul timp?
EA: De ce îi zici Mutulică? Că era doar orb cu 3 picioare.
EL: Așa îl alint eu, că are și el nevoie de alintare.
EA: Crezi că te înțelege Miorlau? Că așa îl cheamă. Tu cine ești? (îi scapă scuipat din gură)
EL: Sunt un moș ramolit care calcă în scuipații tăi.
EA (acum șterge cu o cârpă praful din aer, strigă agitată): Nu vezi că sunt ocupată, că sunt chestii invizibile în aer care sunt deosebit de periculoase? Trebuie să șterg praful, pe aici nu șterge nimeni. Tu nu vezi în ce mizerie ne trăim bătrânețea, cum să nu ne îmbolnăvim? Deschide geamul, că pute de-mi pică nasul pe jos! Ba nu, stai, nu deschide nimic, trebuie să continuăm discuția noastră despre cum scăpăm de lipicioasa de fiică-ta. Trebuie să murim să o terminăm cu lumea asta altfel proasta asta stă tot la curu nostru. Ar trebui să fie simplu, eu te omor pe tine și tu mă omori pe mine. Sau invers, nu contează.
EL: Eu nu am putere să fac asta!
EA: Păi nu trebuie să mă strângi de gât. Îmi dai pastile mai multe decât trebuie. Și eu ție. Le luăm în același timp și terminăm repede, fără durere.
EL: Eu nu am putere să fac asta...
EA: Ei, n-ai, ia niște vitamine să ai!
EL: Mi-ar fi prea dor de voi, nu vreau să vă pierd...
EA: Păi ne vedem în... sus sau jos.(face gestul cu mâna: Rai sau Iad)

Acum apare în scenă ELENA cu o sacoșă uriașă pe care de abia o mai duce.

ELENA: Bună seara, doamna mama. Bună seara, domnul tată.
EA: Cine e mama, cine e doamnă și cine ești tu?
ELENA: Tu ești...totul!
EA (către EL): Mai eram tortul să fiu și gata! Cine e nebuna asta, ne cunoaștem?
EL: Atât de bine că a băut lapte din sânii tăi.
EA (își acoperă sânii cu mâinile și exclamă îngrozită): Doamne ferește, sunt vacă, nu sunt om? (cei doi izbucnesc în râs) Dați-mi o oglindă în față și una în spate. De ce râdeți? Aha, sunteți niște mincinoși. Măcar ai plătit laptele, pungașo?
ELENA: Încă plătesc la el.
EA: Cu dobândă și penalizări, sper. A trecut mult timp și văd că ai crescut vacă mare. Te-ai făcut ce speram eu să te faci? Că ce specie arogantă e omul să te ferească atomul.
ELENA: Ce specie deșteaptă, omul. Să te ferească Domnul, nu atomul. Se spune.
EA: Eu spun ce vreau eu și cum vreau. Ești măritată, ai copii?
ELENA: Sunt prea tânără pentru pasul ăsta. Și iubirea nu umblă pe stradă aiurea, cum umblu eu.
EA: Cum să facem să nu mai umbli aiurea, să te găsească? Vrei pastile? Bătaie? Vino mai aproape, că nu mușc, acum îmi curg doar balele. Am visat aseară că a venit Moartea să mă ia și eu am fugit și ea nu mă prindea din urmă, dar când n-am mai putut alerga i-am strigat curajoasă: hai, na, ia de aicea 2 oase și niște neuroni și roade-i, dar mai lasă-mă că am treabă pe pământ! Și m-a lăsat. Tu te-ai întâlnit și azi cu toți ciudații pe care trebuia să-i vezi? Ieși de aici, că mă împiedic de tine.
ELENA: Abia am intrat, împiedică-te. O să te prind.
EA: Ești obraznică cu cine nu trebuie, fraiero. Uită-te la tine, ai mâinile crăpate de muncă, ochii grei de cearcăne, fugi în lume, salvează-te, pe mine nu ai cum să mă salvezi. Nu mai fii proastă, că e lumea plină de ei.
ELENA: Îmi spui asta în fiecare zi.
EA: Înseamnă că e important, că am dreptate, că mă enervezi. Du-te și fii fericită, prostănaco, măcar atât, dar nu-ți uita amintirile urâte, ele or să te ajute să supraviețuiești când dai de greu. Uită-te la tine, ești frumoasă și când ești obosită și proastă, asta e rar. Profită de asta, că trece, totul trece. Găsește-ți locul. Cuibul.
ELENA: Sunt exact în locul în care-mi doresc să fiu.
EA: Habar n-ai să minți, dar știi să suferi. Treaba ta, dacă-ți place să te complaci în asta.
EA: Ai ieșit azi la aer?
EA: Am vrut să ies pe afară, dar oglinda mi-a spus că ar fi mai bine să rămân acasă... Mi-ai adus ceva dulce de hăpăit? Sau măcar cevașilea acolo bun, să-mi ling degetele? Pe Mozart, sonata 10? Allegro moderato, promit!
ELENA: N-am avut timp, îmi pare rău.
EA: De ce să-ți pară rău? Ție? Că eu voiam, nu tu.
ELENA: Că te-am dezamăgit, de aia.
EA: Nu te gândi la asta. Niciodată. Dezamăgirile sunt pentru sfinți, că ei pot să le ducă. Să nu uiți asta, că poate ai ghinionul să trăiești 100 de ani, ca mine!
ELENA: Mama, abia ai 64...
EA: 64? Și de ce mă simt de 92?
ELENA: Fiindcă îți place să exagerezi...
EA: Vino să te pup, că ești glumeață! (o pupă, apoi spune speriată) Dar sper că sunt mai bătrână decât tine, deși nu te cunosc! Cine ești și ce cauți în casa mea?
ELENA: Am venit să te ajut, dacă ai nevoie de câte cevașilea...
EA: Unde dormi, sper că nu rămâi peste noapte, am soț tânăr și frumos. Îl cunoști? Și de ce să mă ajuți când nu am nevoie de ajutor? Poți să respiri în locul meu?
ELENA: Ai nevoie de ajutor la respirat?
EA: Unii adună mult praf în plămâni, mai trebuie șters praful pe acolo... vreau să ies la aer.
ELENA: E noapte, plouă și e frig. Mergem mâine, hai acum, înghite pastilele astea pentru ca îngerul tău păzitor să poată lua o scurtă pauză.
EA: Crezi că am îngeri la cap, nu păsări? Stai să se stingă agitația minții, să intru în tăcerea sufletului...
ELENA: Astea or să te ajute să faci exact asta. (îi bagă pastilele în față)
EA: Cum, ele? Nu îngerul?
ELENA: Amândoi.
EA: De unde știi tu?
ELENA: Nu știu, trebuie să încercăm.
EA: Așa da, mai merge, nu-mi place să fiu mințită. (cade pe gânduri) Nu le iau. Vreau să mor.
ELENA: De ce să mori?
EA: Ca să trăiești tu.
ELENA: De ce să nu trăim amândouă?
EA: Fiindcă totul are un sfârșit. Am plecat.
ELENA: Mama!
EA: Ia-le tu!
ELENA (pune capul pe masă, oftează prelung, obosită, stă așa secunde lungi): Off, off, off. Eh, ce of? Nici un off, mergem înainte fără of (se încurajează și strigă) Mama! Pastilele...

În toiul nopții, ELENA intră în bucătărie cu o mătură în mână și dă cu ea sub dulap. Îl scoate pe Miorlau, pisica lor ajunsă cadavru împuțit acum.

ELENA: Te-ai dus și tu, discret, ca un gentleman. Ce frumos erai odată, cu ochii tăi verzi și blana lucioasă! Când au trecut 14 ani și peste tine? Ai fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în viața mea! Mama nu te-a plăcut prea mult, dar eu și tata te adoram! (caută un prosop și îl învelește; nu e mulțumită, caută o cutie mare de tort și îl pune în ea) E mai bine așa, ai fost un dulce! (pune puțin lapte într-un vas și îl pune în cutie) Era mâncarea ta preferată! Să văd mâine ce program am, te duc la cimitirul pisicilor, unde ți-e locul. De la 7 la spital, termin la 3, fug la cumpărături, le aduc acasă, la 4 ședință la Asociație, la 5 injecții la familia Adam, se închide cimitirul! Nu pușcă, schimbare: fac cumpărăturile seara, la 3 jumate te duc la cimitir, vai! E la capătul orașului! Tre să te iau cu mine. Ah, de ce nu are ziua 36 de ore? Ce obosită sunt... de ce sunt atât de obosită? (mai bolborosește, ieșind din scenă)


EA: Dar miroase a mortăciune aici. Cum poți să cureți cartofi fierți pe mirosul ăsta?
EL: Cu mâinile.
EA: Și cu nasul ce faci?
EL: Nu-l bag în seamă.
EA: Cum reușești asta?
EL: Nu mă gândesc, deci reușesc.
EA: Dar la planul nostru de dispariție te-ai mai gândit?
EL: Da. Să mergem în Triunghiul Bermudelor!
EA: Zău? Asta e ca și cum aș spune eu: hai să plecăm pe Marte și să rămânem acolo!
EL (entuziasmat): Da, da, o idee și mai bună. Hai chiar acum!
EA: Zău? Și cum facem asta? Cu puterea gândului? N-ai logică. Hai să ne apucăm de băut și de fumat, în același timp. Și să nu ne mai luăm medicamentele, iată un plan logic.
EL (uimit): Ai stofă de sinucigaș, clar!
EA: Ce stofă, dragă, am pe mine un halat din bumbac! (și se pipăie pe tot halatul)

Acum, ELENA intră în scenă, cei doi se opresc din activitatea lor și o privesc cu emoție, admirativ.

ELENA: Ce fac cei mai frumoși oameni din lume?
EL: De unde știi că suntem cei mai frumoși oameni din lume?
EA: Ai văzut tu toți oamenii din lume?
ELENA: Dar știu asta de când m-am născut!
EA: Cine ești și de unde vii? Să nu minți, văd că ai tendințe să exagerezi mult.
ELENA (zâmbind larg, îi pupă pe obraji pe amândoi): De la Câmpulung... să zicem.
EA: Nu arăți deloc a om care vine de la câmp lung, arăți de parcă te-ai dat jos din tramvai.
EL: Raza mea de soare a ajuns acasă la hâtrul ei tată, și-mi crește inima în piept de bucurie!
ELENA: Aoleu! Ți-ai luat pastilele de inimă?
EA: Cum a fost ziua ta la Câmpulung?
ELENA (scoate din geantă ciocolată): Am primit ciocolată, din nou, de la admiratorul meu secret. Nu știu când mi-o strecoară în geantă, e abil.
EL: Și o împarți cu frumosul tău tată?
EA: Bărbații se cred frumoși și la 65 de ani, iar femeile la 80 kg. Dă-mi și mie, că am doar 78 kg.
EL: Dacă ți-au mai rămas lucruri nespuse sau neplânse, acum e momentul să le dai drumul, avem ciocolată vindecătoare.
EA: Ce multe conversații purtăm în capul nostru... și le lăsăm acolo. Asta e trist și jur că voiam să spun ceva vesel. Dar mi-a ieșit asta. Ați observat că copiii și bătrânii nu se pot preface, nu pot mima, că sunt bucuroși sau veseli? Ori sunt, ori nu sunt.
EL: Oprește-te, te rog. Elena trebuia să se descarce, nu tu.
EA: Crezi că eu nu vreau să mă opresc? Dar nu mă lasă. Mintea mea e prea independentă de mine.
ELENA: De ce nu mai mergi la biserică? Cred că ți-ar face bine.
EA: Ultima oară când am mers era să murim de plictiseală, și eu și D-zeu, zău! Ascultă-mă, fata mea, nu știu cât noroc o să ai tu în viață, că eu am avut prea mult și nu cred că se moștenește de la mamă la fiică, eu am stat până la 35 de ani cu viața în cărți, fiindcă nu găsisem nici un bărbat mai interesant decât cărțile și apoi a apărut tatăl tău de nu știu unde și a început să se contrazică cu mine chiar și când nu era prezent în fața mea, adicătelea locuia deja în capul meu așa că mi-am zis: de ce să nu împărțim chiria dacă tot îmi invadase viața? Plus că știa să gătească grozav. Și m-a făcut fericită de ai apărut și tu pe lume. Dar tu vei fi nefericită căci tu ești o căscăloaică la minunile lumii și lumea o să te calce în picioare în alergarea ei haotică de a pune stăpânire pe minuni. Ei nu știu că minunile trebuie doar simțite și nu stăpânite.
ELENA: Sunt foarte fericită că sunt copilul vostru. Asta e o minune.
EA (anunță): Minune: mă apuc să scriu o carte: Evanghelia după mine, Ruda Paparuda! O să-mi ia vreo 3 ani de zile și nopți. Apoi pot să mor, nu mai am nimic de trăit.
ELENA: Da, cred că e o idee genială să scrii o carte. De ce nu ți-a venit mai demult în cap? Cred că n-o s-o termini niciodată, ai avea mereu ceva de scris la ea.
EA: Ei, n-am tot timpul cap. uneori am un titirez în loc de cap, altădată capul meu e melc bălos. Ca să înțelegi multe din aspectele vieții, nu trebuie să fii filosof, realist sau logician. Trebuie să fii doar un pic sărit de pe fix!
EL: Noi suntem fix săriți cât trebuie, nu?
EA: Auzi, șmechere, eu nu sunt ca soția lui Colombo, eu chiar sunt și lasă-mă să-ți dau un sfat: totul e simplu cu mine dacă nu-mi pui întrebări! Vrei să-ți fie viața simplă cu mine?
EL: Era întrebare retorică...
EA: Alea retorice se pun în gând, fără ecou pe afară.
EL: Bine, vorbeam cu D-zeu, na.
EA: Am glumit, mă, bufoane, un pic mai agresiv, dar am glumit. Poate că lumea asta în care trăim noi e doar un coșmar al lui Dumnezeu din care nu mai reușește să se trezească, are și el o noapte proastă! Tu ce zici, Elenuță? Ce planuri de vineri ai? Când întrebi politicos pe cineva: ce planuri de viitor ai? te prefaci că persoana chiar are un viitor, deci...
ELENA: Eu trăiesc clipa, viitorul e prea departe de mine! Ar trebui să aplic Evanghelia după tine- decât să te fac să te simți bine, mai bine nu! Nu?
EA: Da, ar fi bine, dar tu nu poți, că ești prea bună. Semeni cu tată-tău ăsta bleg.
ELENA: De ce gâfâi așa?
EA: Iartă-mă că gâfâi, dar așa respir și trăiesc eu.
ELENA: Ți-ai luat...
EA: Medicamentele?
EL: Le-a luat citind...
ELENA: Sigur?
EA: Fii încrezătoare.
ELENA: Mai am o întâlnire în seara asta, apoi ne facem de cap. Trebuie să plec!
EA: Eu nu mai pot să stau în cap, e moale.
ELENA: Cine poate, cine nu- e liber cum poate! Am plecat, mă-ntorc repede!
EA: Stai! Vino să te pup. (ELENA vine, e pupată, dar EA o ia în brațe acum) Nu pleca, rămâi acasă, e târziu. Îți face mama griș cu lapte că nu ți-am mai făcut demult, ce zici?
ELENA: Îmi faci mâine.
EA: Dar mâine nu există. Acum e tot ce avem.
ELENA: Bine, într-o oră. Într-o oră sunt acasă. Maxim două.
EA (se bucură): Bine, să cumperi lapte și griș, că nu mai avem. Și cevașilea bun acolo, pentru mine, special!


ELENA (șoptește, pentru ea): Așa ceva nu este posibil, Miorlau, ești aici?
ANTON: Doar Anton e aici! (se aude o voce autoritară. Și lumina puternică se revarsă pe scenă) Ai întârziat, credeam că nu mai vii. Ia loc aici, te rog. (îi trage un scaun la masă, zâmbindu-i larg) Bună seara.
ELENA: Bună seara, da, mii de scuze, mereu întârzii, timpul e dușmanul meu cel mai mare. Mi-a murit pisica, din nou. Adică, a revenit... în fine... Dar nu trebuia, nu vreau să mănânc nimic, nu mi-e foame deloc. Mă grăbesc teribil și trebuie să mai alerg într-un loc, nici nu trebuia să urc în cameră dar mi-ați spus că aveți piciorul rupt, în ghips. De ce m-ați mințit?
ANTON: Îmi pare rău, voiam să discutăm în liniște, știi câți oameni îmi cer ajutorul? Trebuie să fiu discret și să păstrăm totul secret, nu-mi divulgați numele la donație. (îi pune în farfurie de mâncare) Te rog, mi-este mie foame. De Viață! De frumusețe. Ia masa cu mine în seara asta. O jumătate de oră e nimic într-o viață de om.
ELENA: Ați spus că încheiem oficial înțelegerea noastră azi și-mi dați banii...
ANTON: Te grăbești?
ELENA: Întotdeauna! Nu termin niciodată treburile, rămâne mereu ceva pe a doua zi...
ANTON: Ar trebui să-i pui pe alții să-ți facă treburile, cred că ai reuși destul de ușor...
ELENA: Nu știu să dau ordine.
ANTON: Pentru că nu vrei. Pot să te învăț, dacă vrei. Putem să ne ajutăm reciproc...
ELENA: Nu cred că e ăsta visul vieții mele.
ANTON: Deci ai un vis. Povestește-mi, îmi plac oamenii visători.
ELENA: Nu sunt visătoare, nu-mi permit.
ANTON: Ești naivă, adorabilă... și atât de frumoasă! Ah, tinerețea e așa înviorătoare.
ELENA: Dar sunteți și d-voastră un om tânăr!
ANTON: Mă simt foarte bătrân, de mic copil am avut senzația asta: că sunt vechi!
ELENA: Putem să trecem la treburile noastre, domnule doctor? Mă grăbesc, mă scuzați...
ANTON: Dar toate cele spuse sunt treburile noastre. Trebuie să ne cunoaștem mai bine.
ELENA: V-am expus problema destul de clar, avem nevoie de un aparat medical pentru spital. De opt luni stăm fără aparat, cel vechi nu mai poate fi utilizat, pacienții sunt trimiși la alte spitale unde trebuie să aștepte îndelung iar asta e cea mai mare problemă: nu e timp de așteptare. Cu donația d-voastră generoasă, avem suma necesară și într-o săptămână, aparatul.
ANTON: Domnișoară, eu nu sunt doctor de copii, sunt doctor în afaceri. Cred că nu m-ai înțeles corect. Am spus că pot și vreau să ajut, dar am niște condiții.
ELENA (nedumerită): Vă pricepeți să faceți bani, nu? Condiții, la o donație?
ANTON: Da, dar îi cheltui pe ce vreau eu, îi investesc în plăcerile mele. În ziua de azi nu se mai fac donații fără ceva la schimb. Îmi plac începuturile de relație, ele nu mă dezamăgesc niciodată. Din nefericire, când se termină, uit cum a început totul.
ELENA (se ridică să plece): Eu nu sunt o investiție de plăcere. Și nu-mi doresc o relație cu...
ANTON: Ești aici și am apetitul deschis iar mie nimeni nu îmi refuză nimic.
ELENA: Eu nu sunt nimeni, adio.
ANTON (o prinde de mână, violent): Unde crezi că pleci, fetițo? N-am terminat cu tine și timpul meu e prețios, trebuie valorificat la maxim. Așa e între oameni, ca să te potrivești cu ei, trebuie să te înghesui în ei, să te lipești de ei, cu forța, puțin. Diavolul însuși a făcut mari fapte filantropice, dar Binele are un preț foarte mare, mult mai mare ca răul, trebuie să plătești.
ELENA: Dar nu am primit nimic!
ANTON: Ai cerut iar pentru asta trebuie să plătești.
ELENA: Nu am cu ce să plătesc, de aia am cerut, nu e clar?
ANTON: O, ba da, ai ceva prețios, foarte apreciat de bărbații cu mare stimă de sine. Dezbracă-te, vreau să te văd goală. Nu mă pune pe mine să fac asta, o să rămâi fără haine să pleci acasă. Deși tu ai arăta bine și într-un cearceaf murdar.
ELENA: Nu știu cu cine mă confunzi, eu am plecat în clipa asta. (se duce la ușă dar e închisă; nedumerită) Cine a închis ușa? Când, cum? Tu nu te-ai mișcat de la locul tău.
ANTON: E hotelul meu, am dat ordin să se închidă ușa după ce intri. Te urmăresc de trei săptămâni și te găsesc fascinantă. Parcă ai fi o călugăriță ingenuă pusă pe fapte bune, dar cu chip și corp de Miss America. Și păcat de corpul ăsta să se ofilească fără atingere bărbătească.
ELENA (șocată, lângă ușă, trage de clanță, strigă după ajutor): Ăăăă, e o greșeală... nu caut asta, trebuie să plec. Ajutor!

ANTON e în spatele ei, îi pune mâna la gură și o lovește; se năpustește asupra ei ca un uliu și o violează; ea zace pe jos, răvășită, rușinată, el se aranjează, își face freza.

ANTON: O să beau un pahar de vodcă și o mai facem o dată, mai blând, nu prea mi-a plăcut prima penetrare... nici ție, nu? (și râde diavolește) Vrei să bei ceva tare?
ELENA: Vreau acasă, părinții mei sunt bătrâni și bolnavi, au nevoie de mine!
ANTON: Atunci stai acasă, la curu lor, nu umbla după banii șmecherilor, că ei nu dau bani. Ei iau totul gratis, prin violență. Poți să plângi cât vrei, pleci de aici când zic eu!
ELENA: Vreau să te reclam la poliție. Animalule.
ANTON (inocent): Pentru ce? Că am făcut dragoste cu forța? Așa fac porcii. Vezi ce pățești dacă te însoțești cu porcii? Cazi în troacă, în toate pozițiile! Vrei să-ți dau numărul de la cea mai apropiată secție, drăguță? Să vină să le spui o poveste tristă? Vrei să sun eu? (el sună și vorbește amuzat) Alo, poliția română? Puteți să treceți pe la hotelul Floare de colț, camera 405? Da, s-a întâmplat ceva groaznic, abominabil chiar, am violat pe cineva. Nu e o glumă proastă, v-am dat adresa. Sunt prea relaxat? Păi cine nu e relaxat după o partidă de sex? Ajungeți în 10 minute? Ar fi bine dacă ați ajunge în 9, fapta se răcește...
ELENA: Vreau să plec. Mi-e greață!
ANTON: Încă nu e momentul, stai puțin că ajunge și poliția.
ELENA: Ești un lup feroce deghizat în oaie blândă.
ANTON: Ăsta e un compliment superb, mersi. Știi, norocul e o curvă ușuratică. Dacă te bucuri de seara asta o să ai și tu noroc și te duci cu banii acasă. 75 de mii de euro e o sumă frumoasă. Vorbesc serios. Și poți primi mai mulți, dacă ne mai vedem, din când în când. Nu mai plânge acolo, e un proces normal între doi adulți. Nu-mi plac smiorcăiții, gura!

Se aud bătăi în ușă. ANTON se duce să deschidă. Un polițist în uniformă.

POLIȚIST: Bună seara, s-a întâmplat ceva aici? D-voastră ați sunat la poliție?
ANTON: Intrați, vă rog. Domnișoara e victima, eu prădătorul.
POLIȚIST (se duce la ea, blând): Cum vă simțiți, domnișoară? Ce s-a întâmplat?
ELENA: Am fost violată... duceți-mă la spital, pentru analize. Depun plângere contra... ăstuia.
ANTON: E adevărat, am făcut dragoste cu ea, și mai vreau să fac, recunosc.
POLIȚIST: A, o neînțelegere între îndrăgostiți... păi spune așa, domnișoară.
ELENA: Nu e nici o neînțelegere, nici o îndrăgosteală aici. Nu ne cunoaștem. Am fost abuzată, nu se vede?
ANTON: Asta nu e adevărat, am avut o întâlnire azi. Sau mint? Am mințit până acum?
POLIȚIST: Poliția nu se amestecă în probleme domestice...
ELENA: Nu e nici o intimitate domestică aici, doar una violent forțată. Arestați-l.
POLIȚIST: Pe ce bază? Liniștește-te, să vorbim cu calm, oameni suntem. Îl cunoașteți pe domnul? V-a răpit? Cum ați ajuns în camera asta? Liniștiți-vă și relatați-mi pe larg.
ELENA: Aveam o întâlnire pentru o sponsorizare... sunt aici în calitate de voluntar la asociația... dar v-am spus, m-a violat chiar acum 20 de minute. Vreau să plec la poliție. Sunteți nebuni sau... sunteți mână-n mână? (întreabă, privindu-i, căci el a închis iar ușa)
POLIȚIST: Ești cam lucidă pentru o persoană violată cu forța! Ți se întâmplă des?
ANTON (râzând): N-a fost un viol prea reușit, cred că trebuie să continuăm petrecerea... puteți să reveniți după o jumătate de oră, domnule polițist? Deși văd că vi s-a sculat și d-voastră!
POLIȚIST (râde): Glumești, șefu? Păi șefu, de ce crezi că am venit așa repede? Ești un înger că-ți împarți femeile cu noi. Și ce femeie tânără și finuță avem aici, o bunăciune.
ANTON: Păi în trei e mai distractiv, întotdeauna. De unul singur am tot petrecut, de la 14 ani. Degeaba strigi, hotelul e al meu, angajații sunt ai mei, distracția e a mea.
ELENA: Nu vă atingeți de mine, că țip! Nu se poate așa ceva! Ce loc e ăsta? Infernul?
ANTON: Frumoaso, ești în locul, - în țara! unde toate lucrurile rele care nu trebuie să se întâmple, se întâmplă. Azi ai ghinion, ți se întâmplă ție.

Ea, speriată-îngrozită, bate cu pumnii în ușă, strigă după ajutor, cei doi o ridică pe sus, ea se zbate, o trântesc pe jos, luptă. Ea se lovește cu capul de colțul barului, nu mai mișcă.

ANTON: E o pisică sălbatică, nu pricepe limbajul sexului. Treci pe ea, descarcă-te.

POLIȚISTUL se dezbracă, se aruncă pe ea, gâfâie, dar nu pentru mult timp... se ridică de pe ea îngrozit, sângele face baltă sub capul ei.

POLIȚIST: Ce dracu, zdreanța naibii, doar n-a murit? Abia am atins-o. Ce, așa repede se moare? Ce căcat e asta? Fuck, ce mă fac? (îi dă o palmă) Trezește-te, hai că te las să te duci acasă la mămica! Auzi, hai, marș acasă! Ridică-te.
ANTON: Stai liniștit, dă-o dracului de treabă, o rezolvăm noi, dar dacă tot ai început, termină!
POLIȚIST: Ce să termin, că sunt terminat. Eu nu fut morți, nu sunt necrofag.
ANTON: Necrofil, deșteptule.
POLIȚIST: Poftim? Mi-e rău, aș bea ceva. Cât sânge!
ANTON: Bea apa de la flori, e necrozată, o să-ți facă bine.
POLIȚIST: Dar știu că cadavrele te binedispun, șefu!
ANTON: Nu cadavrele, crimele, mai ales cele stupide. (râde)
POLIȚIST: Ce ne facem? Ce mă fac? Cum scap de asta?
ANTON: Să chemăm un magician. Pe cel mai mare!
POLIȚIST: Da! Să o învie, nu? Pe D-zeu?
ANTON: Da, el e cel mai mare magician. Hai să vedem dacă există. Strigă-l!
POLIȚIST: Ce dracu, pe dracu tre să-l strig! Ajută-mă, șefu, și-ți rămân dator pe viață. Ai o idee salvatoare?
ANTON: Am, că de aia sunt pe lume; o ducem la drogații de pe stradă și o lăsăm cu unul acolo, peste el, dezbrăcați... apoi te duci tu și o descoperi, investighezi fapta, arestezi drogatul. Caz rezolvat.
POLIȚIST: Șefu, ești genial, cum dracu îți vin așa idei, una peste alta? Eu tremur ca un pui de găină scos din găoace.
ANTON: Sunt calm ca un aisberg, în afaceri dubioase. Și-mi place acțiunea periculoasă. Obrăznicia și corupția aranjează lucrurile în matca lor, aduc ordine în dezordine, repară greșeli prin greșeli și mai mari! Bă! Grozăviilor de tot felul le faci față cu simplitate și calm, altfel ești pierdut în hău! Stai jos, fumează o țigară, bea ceva, calmează-te, apoi aranjăm afacerea asta murdară. (râde arătând spre ea)
POLIȚIST: Rămân dator pe viață!
ANTON: Pe două vieți.
POLIȚIST: Îmi pare rău, ce accident stupid, era o fată așa frumușică.
ANTON: Dă-o naibii că a meritat, oricum era dificilă și cu nasul pe sus, mai bine așa, ducă-se! Data viitoare îmi iau o curvă cu curu mare și țâțele cât pepenele. Și nu mai fac pe bunul samaritean, prea multă filosofie îmi strică cheful de viață. Să-mi fie învățătură de minte. Ia caută-i prin geantă, să vedem de pe unde vine...
POLIȚIST (cotrobăie în geantă, îi citește buletinul): Elena Scurtulescu, născută la 10 decembrie... mda, avea 25 de ani... are și o poză cu doi babalîci.
ANTON: Dă-mi să văd. Scurtulescu ai zis? (privește poza atent) Cred că o cunosc pe babă. Să fiu al naibii, ce comedie e viața asta! Incredibil și să fiu al naibii! Hai, dezbrac-o și spal-o bine de tot, șterge urmele.


EA: De ce stăm cu ochii pe ceas, ce așteptăm?
EL: Pe Elena.
EA: O să apară din ceas?
EL: O să apară când e vremea.
EA: De unde?
EL: De unde e acum.
EA: Deci, nu vine acum?
EL: Nu acum, de aia așteptăm.
EA: Miroase urât, a moarte, simți?
EL: Auzi, noi mai avem mâță sau e ca nevasta lu Colombo?
EA: Adică doar vorbim de ea, dar ea nu apare?
EL: Adică da. Poți și tu să fii un pic mai optimistă?
EA: Am ceva tentative de optimism, minim, dar le avortez spontan.
EL: Mergi la culcare, aștept eu.
EA: Cât e ceasul?
EL: Tre să fie între 2 și 4...
EA: Poți să fii mai exact?
EL: Nu mai devreme de 2, nu mai târziu de 4. Dă-l naibii de ceas, avem vreme, că nu ne mai aleargă turcii ca în evul mediu, avem și noi timp să ne maturizăm.
EA: Nu e matură fata noastră? De ce trebuie așteptată? Poate doarme cu un bărbat și e fericită și noi o deranjăm.
EL: Ar fi anunțat, să știm, să nu așteptăm.
EA: Dacă aveam băiat, n-am fi așteptat.
EL (râde): Cred că nu.
EA: Hai să ne imaginăm că e băiat și hai să ne culcăm.
EL: Nu mi-e somn. Noi avem mereu discuții interesante.
EA: Ai observat și tu că noaptea discuțiile sunt mereu serioase? Ziua suntem mai proști, mai aiuriți, lumina ne face mai ludici iar întunericul mai gravi și pesimiști. Suntem părinți buni, nu-i așa? Am crescut un copil grozav. (scoate o fotografie cu Elena și o pupă)
EL: Ne-am jucat bine rolul de părinți: i-am fost sprijin și acum ea ne este sprijin. Ăsta e rolul părinților: să fie sprijin pentru copii, ca ei să se simtă în siguranță, să se bazeze total pe noi, fără a avea vreo îndoială și fără a simți că și noi, părinții, suntem la fel de speriați de viață!
EA: Da, am fost mereu speriată de viață și mereu prudentă. Deși prudența te protejează de moarte cât chiloții tanga de diaree!
EL (râde): Îmi plac discuțiile arborescente cu tine. Te iubesc mult deși dacă mă întrebi ce e iubirea, nu știu ce să-ți zic.
EA: Iubirea nu poate fi definită, fiindcă e infinită. Trebuie să o simți, să o demonstrezi, nu să vorbești filosofii de doi bani despre ea. E sfântă. E o căutare neliniștită a liniștii. Vreau un crenvurst cu frișcă. Avem?
EL: Da, dar separat.
EA: Bine și separat, ce atâtea pretenții? Bine că avem și separat...


POLIȚIST: Bună dimineața, familia Scurtulescu?
EL: Bună dimineața. Bănuiesc că ați intrat pe ușa deschisă, am lăsat-o așa pentru fiica noastră, trebuie să ajungă. De ce întrebați, am comis vreo infracțiune că existăm?
EA: De ce întrebați? Că lumea e plină de oameni cu care nu merită să stai de vorbă.
POLIȚIST: Deci... sunteți familia Scurtulescu! Bine că am nimerit din prima, pe mine mă enervează toate lucrurile pe care nu pot să le fac din prima! Asta e o paranoia zglobie, îmi zice nevastă-mea. De exemplu, cu ce fel de oameni nu merită să vorbim?
EA: De exemplu, cu oameni care nu mai aud râsetele de copil...
POLIȚIST: Da, asta e grav, cum să nu auzi copiii râzând? Doar dacă ești surd sau ai alte handicapuri majore... dar să nu ne întindem la vorbă, trebuie să vă dau o veste proastă.
EL: Proastă sau foarte proastă? Să știu dacă să-mi iau medicamentele de inimă.
POLIȚIST: Luați doză dublă. Am o veste teribil de proastă, din păcate.
EA: Atunci așteaptă, să-mi termin și eu crenvurstelul.
POLIȚIST: Doamnă, n-am timp, criminalii nu dorm și nu mănâncă crenvurști.

EA îl privește lung, cu crenvurstul în mână. POLIȚIST își face curaj să deschidă gura.

EL: Criminalii? S-a întâmplat ceva cu Elena? Nu, nu cu micuța mea Elena! Cu oricine, dar nu cu ea! Nu mai vine acasă?
EA: A trecut pe roșu la semafor?
POLIȚIST: Din păcate, s-a stins, a trecut dincolo... I-am găsit poșeta cu buletinul în ea. Totuși, trebuie să veniți cu mine la morgă pentru o recunoaștere.
EA: A trecut strada?
EL: Lumea? Dar nu e posibil, e atât de tânără și totuși face mereu ce trebuie.
POLIȚIST: Cum să vă spun eu (se scarpină în cap)... de fapt, da. A trecut pe lumea cealaltă.
EA (după 10 secunde de suspans): Păi foarte bine a făcut, lumea asta e de căcat. Am fată deșteaptă.

EL se prăbușește încet, se târăște sub masă, chircit de durere. Face infarct. Nu apucă să își ia medicamentele. Rămâne nevăzut.

POLIȚIST: Ați înțeles ce am spus? Fata d-voastră a murit, nu mai e, s-a dus pe lumea aialaltă. Bine, totodată, în fiecare zi mor oameni dar pe cei mai mulți nu îi cunoaștem.
EA (calmă): Da, e firesc, tot ce se naște, moare. Mai ai și alte vești să-mi dai?
POLIȚIST: Nu, asta a fost vestea. La revedere.
EA: De ce, o să ne mai revedem?
POLIȚIST (tresare): Nu. Sper că nu. (face cu mâna și iese)

Intră ANTON în scenă, se învârte în jurul ei, o privește cu atenție.

ANTON: Bună ziua, doamna profesoară, mă mai țineți minte, mă recunoașteți? Sunt Anton Popescu, am fost elevul d-voastră. Un timp. Acum mult timp.
EA (și ea îl privește atent): Nu m-aș recunoaște nici pe mine dacă m-aș întâlni cu mine pe stradă. De ce ai costum de culoarea asta? Galben? Ești papagal? N-am întâlnit niciodată un bărbat în costum galben. Nu-mi place, nu pot să te privesc, e prea tare, o să te privesc doar în ochi.
ANTON: În ochi? (tresare) S-ar putea să doară, uneori privirea poate să ardă. Am venit să vă prezint condoleanțe, îmi pare rău pentru pierderea suferită, e o mare dramă.
EA: Nu înțeleg ce zici, eu am pierdut ceva? A, da, tinerețea, și sănătatea, și mințile. Dar sunt încă aici, și asta da dramă! Viața este un proces obositor inevitabil, vreau să plec de aici, din purgatoriu, la odihnă. Nu mai pot. Cu timpul mi-a slăbit ficatul, și stomacul, acum și mințile, nu mai pot continua așa, cineva trebuie să oprească jocul.
ANTON: Mă refeream la... pierderea irecuperabilă... dacă pot să vă ajut cu ceva.
EA: Ești de la obiecte pierdute? Deși nu-mi pari, pari tipul ciocan flegmatic care îi bate pe toți. Am dreptate, așa e?
ANTON: Ce compliment frumos, aș vrea să fiu așa. Ce mai faceți, cum o duceți?
EA: Îmi pute ceva, mereu (miroase prin încăpere), cred că sunt bolnavă, nu doar de obsesii. Tu ai vreuna periculoasă? Că secrete ai, ești plin de ele, te-am mirosit eu. (râde)
ANTON: Cine nu are? Nu e om pe pământ fără...
EA: Da, că-n Cer se știu toate.
ANTON: Dar cine ajunge acolo? Îngerii se joacă singuri în Cer, oamenii se duc la dracu să-i perpelească.
EA (râde): Da, să le perpelească curu, că oamenii sunt mai proști decât maimuțele. Maimuțele se duc în Rai. Și albinele. Cred că și caii. Și câinii, hai și ei... mâțele nu! Categoric, nu! Mâțele sunt perverse, ca oamenii.
ANTON: Întotdeauna mi-au plăcut discuțiile cu d-voastră.
EA: Zău? Am vorbit noi doi discuții? Sau tu ascultai ce deliram eu?
ANTON: Ascultam atent, ați plantat în mine vise mari, de mic.
EA: I-auzi, am fost și agricultoare în viața asta.
ANTON: Mi-a plăcut mereu umorul d-voastră.
EA: Da, i-am omorât pe mulți cu el. Sper să mă omor și pe mine, deși încerc demult, n-are efect.
ANTON: O să reușiți într-o zi! Aveți nevoie de ceva?
EA: În ce sens?
ANTON: În orice sens.
EA: De ce întrebi dacă nu poți ajuta în orice sens? Poți, în sensul absurd? (ANTON râde.) Nu râde, tu trebuie să mă faci să râd, nu eu pe tine. Hai, dă-mi sensul înapoi. Scoate-l. (îl scotocește, îl bate, el nu se ferește) Mincinosule! Criminalule! Căcatule cu gură ce ești! Cioclule, miroși a mort, miroși a sânge... (se ridică, se depărtează de ea, lasă un teanc de bani pe masă, dă să plece, se întoarce din drum, îi șoptește la ureche)
ANTON: A fost un accident stupid, n-am avut nici o intenție rea... așa s-a terminat, nefericit, curat ghinion. Așa a fost scris să se termine. O întâlnire fatală, o mică neînțelegere. Viața...
EA: Ce spui? Tu ai omorât-o pe fata mea? Tu, cu mâinile tale, în costumul tău galben scârbos? De ce?
ANTON: A fost un accident stupid. O aiureală... un accident, ca și nașterea. A murit repede, n-a suferit. O jumătate de oră...

(EL aude tot și vrea să iasă de sub masă dar nu mai are putere, moare, rămâne acolo, sub masă)

EA (zâmbește aiurea): Chiar și cel mai rău om din lume poate să adoarmă liniștit când e mângâiat de niște ochi blânzi. Cine nu e mângâiat măcar o dată-n viață, nu există. Iar tu n-ai fost mângâiat, așa e? Da, da, acum îmi amintesc de tine, stăteai în prima bancă, cu ochii sclipind de curiozitate. Erai fascinat de biologie, puneai mereu întrebări: credeți că vom supraviețui unei bombe nucleare, ca buruienile? Sau doar dacă ne luăm piele și comportament de șobolan? Haha, da, erai deștept. Glumesc, boule, așa erau toți elevii mei, la fel de interesați și deștepți. Am avut noroc că nu m-am făcut profă de mate. M-ar fi urât generații de proști, m-ar fi blestemat omenirea întreagă. Deși era cât pe ce să mă fac profă de mate, parcă... oricum, mi-a plăcut știința exactă, tocmai pentru că e exactă, la micron. Și nu aruncă lumea în confuzii, ca religia sau poezia. E totul clar. Corpul nostru e o cruce pe care trebuie să o târșâim după noi până în fundul adânc al Iadului. Ți-am spus asta vreodată?
ANTON: Nu, dar mi-a zis tatăl meu! Cu alte cuvinte, dar aceeași idee. A murit de cancer.
EA: Ești bogat? Ai furat? Dacă ți-ai vândut sufletul și ai călcat pe cadavre pentru a face bani înseamnă că nu ai nici un talent pentru a face un bine cuiva. Ți-am spus și asta?
ANTON: Da, acum, e totul clar, ca cristalul. Mai aveți ceva important să-mi spuneți?
EA (îl cheamă spre ea, să îi șoptească la ureche): Cam da, dar e greu să-ți găsești cuvintele când, de fapt, tot ce vrei să spui e: mai du-te dracului, arogantule! Hai că am exagerat, mergi mai departe liniștit și ignoră-ți aproapele. Ființele omenești sunt mai puțin raționale și mult mai puțin drepte din născare decât presupun chiar și optimiștii moderați.
ANTON (izbucnește în râs): Mă bucur așa mult că v-am văzut.
EA: Minți. Ești un mincinos care puți a rahat, că mănânci mult.
ANTON: Așa am adunat avere, și minciuna e o știință exactă, trebuie avut grijă să fie mereu aceeași pentru toți! Nici o virgulă să nu lipsească...
EA: Lipsește cineva de acasă, de ce sunt numai eu acasă? Ai timp de un puiuț de vorbă? (veselă, ca și cum acum îl vede, nu a vorbit cu el până acum) Hai să-ți spun povestea vieții mele, pari om de treabă care vrea să învețe din greșelile altora. Când părinții mei s-au întâlnit prima oară în pat, dimineața sau noaptea, nu se știe, și-au spus: hai să facem ceva bun pentru omenire. N-au reușit, sunt o ratată. Dragostea înseamnă să nu-ți fie frică de ridicol, și lor nu le-a fost frică. Mi-au dat de mâncare, m-au trimis la școală, dar degeaba. Când am crescut mare, de 1,65 doar - și aici am ratat - m-am făcut nimeni, că a fost nimic de capul meu. Dar eu m-am hotărât să fiu fericită, că face bine la sănătate. Sunt imprevizibilă și incontrolabilă. Crezi că vreau să mă răzbun pe tine, să te omor cu plictiseala?
ANTON: Ești al naibii de imprevizibilă, da! Asta îmi place.
EA: Cine ești tu? Ce cauți aici? Ai adus papagalul vorbitor sau cioara vopsită împăiată?
ANTON: Nu, dar pot să le aduc pe amândouă. Vrei?
EA: E, voiam să le bag la cuptor, să scap lumea de ele. Ce nevoie am eu de orice? Ca să trăiești nu ai nevoie decât de talentul să te suporți.
ANTON: Îți las cartea mea de vizită, dacă ai nevoie de ceva, de orice, să mă cauți la orice oră. Vreau să ne mai vedem, mă amuzi grozav. Totul se poate repara pe lumea asta, doar moartea, nu! Îmi pare rău că e așa...
EA: Cine ești tu? Ce faci aici? Te-am mai văzut vreodată? De unde mă cunoști? Poți să-mi aduci o pâine albă, mare, rotundă, caldă? Îmi place cevașilea acolo bun să mănânc. Aș mânca o coajă de pâine crocantă... poți să faci magia asta? Că ai costum de magician!

El scoate telefonul și cere să i se aducă o pâine mare, rotundă, caldă... și un borcan de miere. Se uită sub masă la EL, se asigură că e mort și pleacă senin.



GINA (îl măsoară admirativ uimită): Bună ziua! Iertați-mi mirarea dar ce curaj pe d-voastră să purtați un costum de culoarea asta... îndrăzneață. N-am mai văzut un bărbat îmbrăcat în galben, nici măcar la televizor. Și eu mă uit mult la televizor, că Mihăiță al meu nu prea mai vorbește, s-a ramolit la cap, zice numai: au, au! Știți? (râde) Haha, dar de unde să știți, că nu sunteți vecin cu noi. Veniți de prin alte părți, poate din colorata America? Ați fost la doamna profesoară în vizită?
ANTON: Da. Mi-a fost profesoară, cea mai bună pe care am avut-o. N-am mai văzut-o de mulți ani. A fost foarte emoționant. Și instructiv.
GINA: Instructiv? Serios? Credeam că e nebună... dar mă bucur că e bine, dar nici nu mă mir, fata ei are mare grijă de ea. Sărăcuța, nici măcar nu trăiește și ea un pic, să se bucure de tinerețea ei. Cred că e virgină, dacă e să bârfim un pic, doar aleargă, muncind. O știți pe Elena? Apropo, sunteți însurat?
ANTON: Cum vă permiteți să-mi puneți întrebări intime și să-mi povestiți lucruri atât de intime? Nu vă e rușine? Controlați-vă! La revedere.
GINA (în urma lui, strâmbându-se): Du-te, papagalule, la circ! Te-ai îmbrăcat ca o țață la prezentare de modă Chacanel! N-am văzut în viața mea un costum galben pe un bărbat deloc amabil! Alte vremuri, alți oameni...


EA: Miroase tot mai rău aici, la noi, a cadavru în descompunere. Trebuie să facem curățenie generală, să mai aruncăm din mortăciuni. Miorlau, unde te-ai ascuns? Hai să-ți dau un os de ros. Iar tu unde ești, Georgel? Arată-te, deși știu că nu te cheamă Georgel. Am uitat cum te strigam când eram tineri, da, sunt o proastă, cum să uit așa ceva, dar uite că am uitat, hai, vino, am nevoie de tine. Unde te-ai dus? Lasă tot și vino lângă mine... nu e frumos să mă lăsați să vorbesc singură, știu că vă obosesc de multe ori, dar și eu sunt obosită, pricepeți voi? Trebuie să ne purtăm oboselile, unii, altora. Ce mă fac eu acum, fără voi? Măcar spuneți-mi unde vă pot găsi, vin după voi. Rudi, Rodolfo, iubire? Mă aude cineva? Oricine? Ați plecat cu toții, nimeni nu mă mai iubește? Nici viața, cât de cât? Ce ușor este să pierzi pe cineva! Prea ușor... A naibii boală, mă omoară încet, ca picătura chinezească... să o simt până în amarul sufletului. Măcar dacă nu mai știam de mine și de nimeni. Povestea mea, poveste pentru nimeni. Am să mă așez aici și am să aștept moartea, am să stau aici, la vedere, cuminte, ca să mă găsească frumoasa aia de moarte. Of, oamenii suportă multe lucruri într-o viață, dar mai ales lucrurile imposibil de suportat! Răbdare, răbdare... moarte vine negreșit. Miroase deja a moarte... e aproape, discretă, e după colț... o colțuroasă! Hai, moarte, că mi s-a terminat sufletul, nu mai am! (Și își cântă, legănându-se încet): un elefant se legăna pe o scândură de lemn, și pentru că scândura nu se crăpa, a mai venit un elefant. Acum 2 elefanți se legănau... se legănau... până mureau... dispăreau... în nimeni se transformau... și nu mai erau.