Domnişoara pe nume Jeanne

Într-o seară de mai a anului 1819, o jună tocmai ieşită de la mănăstire îşi cerceta dormitorul din castel. Cu lumânarea aprinsă, căci stinsă nu i-ar fi fost cu nimic de folos, privea tapiseriile de pe pereţi. Şi iată ce vedea (ştiu nu pentru că aş fi fost acolo, lângă şemineu, ci pentru că mi-a spus domnul Maupassant): un tânăr senior împreună cu o nobilă, amândoi îmbrăcaţi în verde, roşu şi galben, stăteau sub un copac albastru cu fructe albe. Un iepure uriaş, alb, rodea iarbă cenuşie. Deasupra personajelor: cinci căsuţe rotofeie cu acoperişurile ţuguiate, plus o moară de vânt roşie. Pe panourile învecinate, patru omuleţi flamanzi îşi agitau mâinile în aer, spre cer, "în semn de nemaipomenită mirare şi mânie", aşa mi-a spus domnul Maupassant şi eu îl cred şi vă repet întocmai. N-am nici un interes să vă mint.

Cum ziceam, domnişoara pe nume Jeanne lumina tapiseriile. Se uita la ultimul panou, unde tânărul senior era întins pe iarbă, lângă uriaşul iepure ronţăitor. Părea mort. Privindu-l, doamna îşi străpungea sânul cu sabia, şi-n timpul ăsta stăpâna dormitorului se uita la ea şi eu la dânsele, printre literele din carte, fructele se înnegreau şi-un leu mic de tot, cât o gânganie, apărea şi el pe tapiserie. Scena se petrece la pagina 14. La depărtare de alte câteva, juna se îndrăgosteşte, se mărită şi apoi cartea ia o turnură cu totul nefericită, întâmplându-se tot felul de meschinării realiste.

Printre filele romanului găsisem şi-o bucată de hârtie ce adăpostise un algocalmin. Azi l-am cumpărat de la anticariat, aşa că precis aparţinuse cititorului (cititoarei) ce-l stăpânise înaintea mea. Poate că citind l-a durut capul (îmi place să cred că era un El), a luat pastila şi-a uitat ambalajul între pagini, ori e posibil să-l fi folosit de la bun început ca semn de carte. Oricum, l-am aruncat. Am ajuns deja la pagina 140, iar Jeanne n-o duce deloc mai bine, ba dimpotrivă, e o soţie nefericită. Tot aştept să se petreacă ceva care să aibă legătură cu tapiseriile de la început. De exemplu să fugă despletită prin pădure cu un nobil, altul decât bădăranul de soţ al ei, El să se împiedice de o buturugă şi să moară cu capul printre ciuperci albastre; Ea, distrusă, să-i ia sabia, omorându-se teatral prin spintecarea pieptului. Scene asemănătoare se petreceau des în spectacolele jucate pe vremea lui Balzac şi Alexandre Dumas-tatăl, doar că actorii, în astfel de momente tragice, declamau versuri din toţi plămânii (ca să se audă şi în fundul sălii, ba chiar până în stradă), iar spectatorii nu se întrebau deloc de unde aveau atâta vlagă eroii muribunzi.

În fotografii, domnul Guy de Maupassant, cel care a născut-o şi apoi nenorocit-o pe domnişoara Jeanne, are o mustaţă stufoasă, cu aripi lăsate de-o parte şi de alta a gurii. Aripi ca de pasăre neagră în zbor.