După ce am dezgropat Maybach-ul și l-am curățat de vaselină, a pornit din prima, de parcă nu stătuse atâta timp ascuns de oncle Leon, adică de când au venit comuniștii, și uitat de generațiile ulterioare până în ziua de azi. Ar fi trebuit să-i și văd în oglinda retrovizoare, pentru că am auzit vocea aspră a tantei Caliope. Drăcușorii de copii iar se urcaseră încălțați pe pernele din spate. Oncle și-a aprins pipa și m-a zorit la drum. Avem multe de recuperat, mon enfant. Și ochii îi luciră ca două steluțe roșii.
Vlad Mușat
Razele soarelui îmi aruncau săgeți în ochi. Eram înconjurat de copii, nepoți și strănepoți. Am început să plâng în hohote. Cu toții încercau să mă liniștească. M-am oprit doar când David, strănepotul meu, a început să-mi folosească piciorul ca rampă pentru mașinuța lui preferată. I-am făcut semn fiului meu cel mare. I-am șoptit la ureche că nu așa ne-a fost înțelegerea. M-a mângâiat pe frunte. M-am uitat în ochii lui și i-am spus că mă simt ca un copil ce se naște la nesfârșit, într-o familie în care nu e dorit.
Răzvan Drăgoi
Eu am 104 ani, deoarece un insomniac trăiește dublu. Încă nu am tot ce-mi trebuie, nici n-aș putea, încă n-am murit, ca să știu ce-i fericirea. Bine, s-ar putea argumenta că nici cu trăitul nu m-am ocupat cine știe cât, pentru că, minimum de 35 de ani, starea mea naturală este de zombie. Sunt destul de convins că Dumnezeu nu mă va întreba de ce n-am fost Dostoievski, ci de ce n-am fost Răzvan. De fapt, eu am tot ce-mi trebuie dar n-am apucat să fiu tot ce-mi trebuie. Știe cineva ce-i acolo, jos?
