Miroase a ceai de vișine. Pisica toarce la fereastră. Lângă pat sunt împrăștiate cărți. Pe masă, laptopul e deschis. Am mai scris un paragraf la povestea aceea despre sfârșitul lumii care n-a mai venit niciodată. Lângă laptop, ochelarii pe care îi pierd și-i regăsesc constant. În pat sunt eu. Mai bine spus, trupul meu. Port o cămașă de noapte și un capot, pentru că-mi era frig de dimineață. Nu mai respir. Am respirat destul. Afară ninge. E polei. Oamenii alunecă spre birouri, cu mâinile stropite de cafea fierbinte.
Monica Bologa
Am dinți falși într-un pahar, o pensie care nu sperie pe nimeni și un corp care scârțâie ca o ușă veche. Dimineața mă dor genunchii, seara mă dor amintirile. Mănânc puțin, dorm prost, uit des. Uneori uit ce caut în cameră și stau acolo, în mijloc, până mă plictisesc de mine. Am o cană ciobită, un radio care prinde doar posturi cu morți celebri și o pisică ce mă ignoră constant. Pielea mea miroase a sfârșit, M-am săturat. Azi vreau să fac ceva definitiv. Deschid geamul larg. Inspir adânc. Mă apuc de fumat.
Pompilian Tofilescu
Am reușit să adun în pușculiță - dintr-aceea în formă de porcușor, din plastic roz - 99 de ani. Habar n-aveți câtă răbdare și efort am pus în treaba asta. Altceva ce habar nu aveți e că anii ăștia sunt strânși din viețile voastre. O secundă de nepăsare ici, un minut de neatenție colo, o oră de așteptare, o zi de regrete. Mărunțișul de care n-ați avut nevoie, pentru că a existat întotdeauna mâine. Anii risipiți pe speranțe deșarte nu i-am adunat. Din ei e greu să faci povești de 500 de caractere.
