: un conac, o pușcă și un câine care mă recunoaște de stăpân. Ziua hălăduim în căutare de mistreți, pe cărări doar de noi știute. La scăpătatul soarelui, când trupurile trudite se ascund sub așternuturi, ne întoarcem. Câinele împietrește la intrare, urc scările alene, intru-n iatac, scot vestonul și m-așez la birou. Pana scârțâie pe hârtie, cuvintele se-aștern de la sine. La ușă aud un gâfâit. Conașule, nu în odaia aia în care și-a zburat creierii moșul tău când era de vârsta lui Hristos, șoptește slujnica.
Florina Hegedüs
Linu intră în latrina proaspăt văruită și-și dădu drumul la jet pe care-n final îl încunună c-un pârț sănătos. Citi pe cer ce vreme va fi și scrise cu pașii un tur al curții trăgând în piept mirosul verde, al ierbii abia ieșită de sub dușul de rouă. Ziua poate începe. Zi mare, vin nepoții la prânz. În bucătărie, nevasta, sfârlează, începuse a găti iar radioul zicea de război, de foamete. Îl închise. Așa visa Linu, cu ochii deschiși, în timp ce o asistentă îi împingea scaunul cu rotile prin curtea casei de bătrâni.
Cristian Nedelcu
Moș Nichifor se trezi cu o poftă de viață, cum nu simțise de multă vreme. Nu mai avea mult până să sară de veac, dar se dădu sprinten jos din pat, se îmbrăcă și o porni cu pași hotărâți pe ulița mare. Îl durea puțin spatele, însă nu era bai. Peste drum de biserică, un unchiaș cu barba albă îi dădu binețe. Parcă îl cunoștea, dar nu știa de unde să-l ia. Hai, Nichifore, avem cale lungă. Doar o țâră să-mi trag sufletul, că mă cam doare spinarea. Ei, las' că trece până ajungem. Toți pățesc așa până se-nvață cu aripile.
