Ca să rămână însărcinată, îi promisese lui Dumnezeu că va face ca pruncul să ducă credința mai departe. Însă, de mic, copilul nu părea interesat de religie. Femeia îi amintea mereu. Se ruga pentru el, aprindea lumânări și aduna tăceri. Băiatul creștea privind cerul, nu ritualurile. Totuși, o întreba des care e sensul lumii și ce desparte binele de rău. Atunci ea a priceput că promisiunile nu se pot impune, iar credința are căi neștiute. L-a iubit în liniște și l-a lăsat să-și caute singur răspunsurile.
Laura Bercean
de care nu am uitat niciodată. Dida, bunica mea, mi-a adus-o pe Cătălina tocmai pentru că i-am promis. Cu vocea ușor ruginită și mișcări de pensionară, mi-a fost primul mentor, primul sprijin - o mașină de scris Continental, 10 kile de inventar retras dintr-o cooperativă. Numele i l-am ales pentru că atunci, în 1996, eram intrigată de iubirea unei stele pentru o fată, fie ea chiar și una mândră-n toate cele. Nenumărate daruri mi-a dat Dida mea, dar cel mai prețios e o mantra: scrie, Laura; scrie.
Aurelian Țolescu
Le-am cunoscut când fetița era micuță. Tatăl ei plecase imediat după ce s-a născut și au crescut împreună, mama tânără cu fiica. M-am atașat de ele și mi-am dorit să fim împreună o familie. Și ne-am promis atunci, demult, să avem grijă de educația fetei, să facem tot ce se poate pentru a-i lărgi orizontul și cunoașterea, să poată alege, singură și în cunoștință de cauză, drumul în viață. Și apoi să îmbătrânim împreună. Copila a crescut frumos și acum pășește sigură pe ea. Eu voi ajunge bătrân singur.
