O să vezi, îți promit. Așa ceva nu-i posibil, am zis. N-avea cum. O fi fost el capabil de multe, dar să mă facă să văd, mă-ndoiam. De-a dreptul. Și despre dreptul ăla nimeni nu vorbea. Practic avea sau nu drept de liberă practică? Sau doar notorietate? La TV ziceau că face minuni. Doctor de suflete. M-am dus cu sufletul deschis și el m-a primit tot deschis. La șliț. Mi-a luat mâna, șoptindu-mi: pipăie și-ai să vezi cum te vei vindeca. Dar n-a nimerit-o. Sunt oarbă din naștere. Nu și proastă. Am venit să-l denunț.
Răzvan Drăgoi
Nepăsarea. Așa a început. Au urmat formalul, complezența, convenționalul și, din îndrăgostiți, am ajuns colegi de apartament. Sentimente adormite mărșăluiesc pe undeva, lipite de un vechi legământ. Cât să nu poată spune nimeni că nu există. Ateismul sentimental e de prost gust. Umbrele regretelor izbesc tăcut pereții criptei cu pretenții de apartament în care locuim. Ne uităm la televizor. Ce verb mișto, a te uita la ceva. E și asta un fel de uitare, nu? Poate o să scriem un nou legământ. Poate.
Paula Butnariu-Bompa
Copilăriserăm împreună. Eram cinci copii pe scară, eu - cu un an mai mică decât el, doi mai mititei, unul mai mare. Ne jucam până la epuizare. M-au dat de la 6 ani la școală, alta decât a lui, dar eram leat. Eu eram mai sportivă, el mai studios. Uneori făceam teme împreună, fiecare pe-ale sale, dar acolo, amândoi, cu trăsnăile noastre. Avem doi copii mari, așezați, iar el acum, la nunta de aur îmi zice: ai văzut că mi-am ținut promisiunea? Care dintre ele? întreb. Când jucam atinsa, ți-am zis: tot te prind eu.
