Anii petrecuți în multinațională m-au învățat să tai fără să clipesc lucruri: costuri, atașamente, oameni. Satul a rămas ultimul pe listă. De când bunicii nu mai sunt, a rămas doar un punct pe hartă. În fond, ce bucurie-mi mai poate aduce o casă veche? Actele s-au semnat repede, fără emoții. Zâmbesc politicos, urc în mașină și, din reflex, privesc în retrovizoare. Din poartă, mică și dreaptă, mă privește bunica. Și-mi amintesc seara în care i-am promis că nu voi înstrăina ce m-a crescut. Rămân. Pentru că mi-e dor.
Monica Liana Radu
Am rămas cu sechele după Covid. Aud gândurile nerostite. E o pacoste, dar îmi aduce și bucurie. Deunăzi, m-am așezat pe o bancă lângă un cuplu vârstnic. Mi-ar fi plăcut să-i spun ei că el încă are emoții în fiecare dimineață când o vede. Și îi adoră punctul acela albastru de pe irisul stâng. La fel cum i-aș fi spus lui că ea mulțumește lui Dumnezeu pentru promisiunea făcută acum cincizeci de ani, pe aceeași bancă. Și că nu și-o va putea ține. Dar, ah, asta nu aș vrea să i-o spun.
Monica Bologa
Eu am 10 ani. Ea fumează pe geam și tremură. În bucătăria mică, cu faianță crăpată, mama mă apucă de umeri și, cu lacrimi în ochi și o vânătaie pe obraz, mă face să-i promit că nu spun nimănui ce se întâmplă în casa noastră. Am învățat repede să tac. Au trecut ani. Am crescut, am plecat, am jucat normalitatea. Am iubit prost, am dormit puțin, am muncit mult. Ieri m-a sunat tata să-mi spună că mama nu mai e. Promisiunea trebuie încălcată. Am închis telefonul, m-am așezat la masă și am început să scriu.
