În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent roman: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025, cel mai recent volum de proză scurtă: Dă diriga de băut la Editura Litera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Da, mamă, sunt beată, Personal Jesus, Cel mai scurt drum spre fericire, Am 99 de ani și tot ce-mi trebuie, Mi-am pierdut capul și Poțiune - toate textele aici.
*
Sunt cuvinte care nu există și care sunt extrem de utile scriitorilor. Dau patru exemple: ramul (inventat de Eminescu), zânul (inventat de un copywriter), meduzul (inventat de un textier) și clapetul (inventat de fiică-mea). Mecanismul e același, simplu și ușor controlabil: schimbarea genului unui substantiv. Ramura, zâna, meduza și clapeta au devenit cu totul altceva, iar părerea mea e că "devenirea" a îmbogățit româna, nu a sărăcit-o și nici nu a sluțit-o. Dar nu toți sunt de părerea mea. Ori de câte ori un scriitor își arogă dreptul de a inventa un cuvânt (prin orice mecanism sau metodă vrea el), se trezește îngropat într-o avalanșă de reproșuri: "Cuvântul ăsta nu există în dicționarele Academiei!". Vă zic cinstit că am trăit de câteva ori faza asta și am observat ceva, un tipar: cine sunt persoanele care reproșează. Nu, nu, mint: nu cine sunt, ci cum sunt. Ca regulă, sunt persoane nu chiar tinere, cu extrem de puține realizări personale, cu o carieră liniară într-o funcție de execuție și cu o excelentă părere despre sine. Pe scurt, birocrați. Și, din moment ce toată viața lor au aplicat reguli, se consideră în drept să le aplice și scriitorilor - adică să-i castreze. Sfatul meu dezinteresat: ignorați-i. Inventați cuvinte. Schimbați genurile substantivelor, când vă vine bine. Dezgropați regionalisme și dați-le drumul în lume (este cunoscut cazul ardelenismului "boactăr", pe care criticii din București l-au reproșat unei italieniste din Cluj!). Luați prefixul (derivativ) "dez" și aplicați-l creativ, astfel încât să obțineți verbe "care nu există": a deziepuri, a dezdivorța, a desperdeli și orice altceva vă trece prin cap - dacă și numai dacă textele voastre literare au de câștigat din asta.În cazul fiică-mi, faza a fost așa: era o zi de grevă la școală, ea a rămas acasă pe capul meu, nevastă-mea s-a dus fericită la birou, iar fetița mi-a zis: "Azi că mami nu-i acasă, eu sunt bossa ta, ai înțeles? Așa că închide-ți clapetul. Stau cât vreau pe telefon". M-am spart de râs, pe urmă m-am gândit că e vorba de un barbarism adus din franceză și m-am calmat, dar tot îl voi folosi cândva în vreo carte. Prea e haios!
În altă ordine de idei, al doilea sfat pe care vi-l dau, și care nu-i dezinteresat ci total interesat, este acesta: dacă nu v-ați înscris deja la cursul lui Florin Iaru (ajutat de Cristina Chira și Cezar Amariei), rău ați făcut. E un curs al naibii de bun, și iată dovada: sunt totdeauna mai mulți doritori decât locuri. Dacă vă gândiți să vă înscrieți la cursul meu (începe la 1 aprilie, de Ziua Păcălelilor, dar nu e nicio păcăleală), reflectați bine de tot înainte de a face pasul: ca prof, nu sunt al dracului, dar nici nu mă las dus de nas. Să nu credeți că veniți la Wannabe 5 și mă prostiți cu texte vechi, că nu ține; mă prind de fiecare dată. Dacă îți dau să scrii despre "șurub", păi aia îmi scrii, nu altceva! Poate fi săritura cu șurub în bazin, pot fi paste șurubel, poate fi "șurubul" pe care îl încasezi în cap, în curtea școlii, de la repetentul dintr-a opta, poate fi șurubul de la Dacia lui taică-tău, poate fi multe lucruri; dar nu-mi trimite un text despre cum te-a părăsit Dodel. Ai scris textul ăla acum doi ani, nu ți l-a publicat nimeni, niciodată, și mi-l dai mie de nou? Nu merge. Mai bine nu veni la Wannabe și du-te la alt curs, că sunt destule. Spor!
Da, mamă, sunt beată
1. Pe la doi sau trei ani îmi aranja pantofii după înălțimea tocului și râdeam când se străduia să-i probeze. A continuat cu hainele din șifonierul meu. M-am tulburat puțin când am descoperit că-mi umbla prin farduri și i-am spus că rozul nu e o culoare potrivită. După o petrecere, a venit cu un coleg și vorbeau cam ciudat, apoi s-au dus să se culce. Petre a zis că, na, or fi băut ceva. Am fost de acord. Mult timp mi-am spus că nu era nimic de înțeles, doar o beție, iar băiatul mamei a rămas același.. (Dorin Vasile)
Bronz. Nici chiar un cârcotaș ca mine nu are nimic de sugerat. Totul rotund, bravo!
2. Ana face doctoratu'. Strânge bani acu' să ia un apartament și face prototipuri spațiale. Focul din sobă se opri împreună cu respirația celor 23 de veri, mătuși, nepoți, un motan obosit și ceva vecini. Cum? Mama le întinse câteva poze. Ia uitați ce frumoasă s-a făcut. Bunica începu să plângă și mai ceru un pahar. Aoleo, maică. Mama se opri, jenată. Nu v-am zis. Bea. Cel puțin 2 litri pe zi. Focul și cei 22 de veri, mătuși, nepoți și ceva vecini din Vaslui începură să respire din nou. Așa da, suntem mândri de ea. (Caterina Tudorache)
Aș fi propus un alt județ, ca de exemplu Mehedinți sau Olt, dar cine sunt eu să mă pricep la băutul de vin? Referitor la text: grozavă găselnița cu focul din sobă! Mi-a plăcut mult.
3. Tincuțo, mamă, să vezi ce mi se-ntâmplă cu Mbombo al tău. Îl pusăi să m-ajute cu fermoarul la rochie și nu știu cum m-atinse de mă luară toate căldurili. O fi de la el, o fi fost de la paharul de zaibăr? Nu știu, dar e pericol. Avea dreptate tac-tu, lasă-l pe ăsta din Congo, că-mi agită hormonii. Nu vrei tu unul de la noi, d-acilea, din comună? Uite, al lu' Celofan, a făcut și el Medicina, e pe leafă acum. Și te place din liceu. Mamă, nu, e prea pămpălău. Tocmai de-asta e bun, bagă-te, că ăsta nici mie nu-mi place. (Nicolae Popescu)
Mi-e imposibil să comentez cinstit acest text: cândva, eu am fost Mbombo. Tot ce pot spune (cu mâna pe inimă) că doamna mamă din amintirea mea a reușit în planul dumneaei. L-am cunoscut pe ginerică și era într-adevăr pămpălău, iar căsnicia a fost fericită. Bine, el unul n-a știut niciodată de ce.
4. Da. Am făcut-o și pe-asta. Ce, tu n-ai făcut destule la vârsta mea. Uite că pot folosi și eu clișee, dar în favoarea mea. Mi-e bine acum, că pot să-ți vorbesc despre tot ce mi se întâmplă. Am impresia că e chiar mai bine. Pot fi sinceră. Nu mă mai tem de reacțiile tale, de mâna ridicată asupra obrazului meu. Da, m-am despărțit de Mihai. Am divorțat cu acte în regulă. Nu mi-e rușine, mamă, de gura lumii. Vin în fiecare zi să-ți las o floare, dar tu știi deja asta. Ce nu știi e că duhnesc a alcool. (Mădălina Angelescu)
Textul merita un loc mai bun, dar cu ce sunt eu vinovat că mă cheamă tot Mihai? Și, da. Toți avem povești cu foste care au luat-o pe ulei. Alcoolismul nu este nicidecum un monopol masculin. De-asta tema mi s-a părut grea, dificilă.
5. Ce bine era, în sfârșit mă încălzeam, o moleșeală liniștitoare se instala cu fiecare înghițitură din ceaiul cu rom pe care diriga ni-l împărțea cu zgârcenie. Băiatul de lângă mine îmi zâmbea și nu mă lăsa de mână, de parcă drumul pe munte continua. Da, el m-a cărat în spate, m-a dezbrăcat de hainele ude și m-a îmbrăcat cu scurta lui de fâș. Vrei să ne culcăm la prici, mă întreba ușor stânjenit. Nu știu cum am ajuns în paturile comune din podul cabanei, dar când am deschis ochii diriginta dormea între noi. (Magdalena Daminescu)
Superb. Bravo, Magdalena: ai găsit o formulă foarte elegantă de a duce textul într-o cu totul altă direcție... cu mult mai "cărnoasă" literar decât beția feminină. Acest filon mi se pare insuficient exploatat în literatura română: atracția unei profesoare pentru elevul ei. Direcția opusă - cea cu profesorul abuzator de eleve - este însă suprareprezentată... deci plictisitoare.
5 (Ex aequo). Dacă ți-au spus și ție că timpul vindecă orice durere, probabil știi deja că te-au mințit. Timpul nu vindecă nimic. Lasă tu netratată o rană și vei avea doar o cangrenă de toată frumusețea. Cu totul altfel stau însă lucrurile când vine vorba de alcool. E analgezic pentru suflet. Și antidepresiv pentru minte. Ce zici, că sunt pierdută? Că am abandonat aiurea medicina pentr-un chiloțar de duzină? Că o să-mi ratez viața dacă nu mă las de sticlă? Lasă, mamă, o fi lumea rea da' și noi suntem proaste. (Ionuț Morariu)
Nu e un text genial, dar are sclipiri rare, așa că nu m-a lăsat inima să-l trec cu vederea. Finalul, de pildă. Sau "Timpul nu vindecă nimic". E bine, deși se putea construi mai atent, că ideea e bună, deși nu prea creativă.
Personal Jesus
1. Târziu am înțeles că melodia nu-i o rugăciune, ci o invitație. Ca-n relațiile în care cineva te caută doar când totul se destramă. În callcenter, exact asta fac: răspund când ei nu mai pot duce. Nu avem nevoie de un Dumnezeu mare și îndepărtat, ci de unul personal, disponibil. Ca Elvis pentru Priscilla. Așa sunt și eu pentru necunoscuți. Vocea mea rămâne calmă, sigură. Nu promit salvare, ofer doar prezență. Închid apelul cu senzația că am fost util. Tocmai le-am vândut iluzia că cineva e acolo, special pentru ei. (Răzvan Dițescu)
Meserie, domnule Dițescu: "Tocmai le-am vândut iluzia că cineva e acolo, special pentru ei". Nu asta fac și eu, aici, acum? Și nu de azi, de ieri?
2. De unde vin eu, toată lumea are un Personal Jesus. Ne îndeplinește toate dorințele. Noi niciodată nu pierdem nimic. Nu există conceptul de nereușită. Sărăcia? Ce-i aia? Orice ne dorim, primim, în totalitate și instantaneu. Gândește-te o secundă la asta. Închide ochii, vizualizează ceva ce-ți dorești. Acum, înțelege că, de unde vin eu, l-ai și primit. De fiecare dată. Dacă vrei să nu mai fie ceva, doar îți imaginezi că dispare și gata. Să nu mă invidiați, însă. Locul din care vin este iadul. Avem. Nu iubim. (Răzvan Drăgoi)
Ar fi putut fi beton, dacă se încheia mai repede: "Locul din care vin este iadul". Extraordinar de grasă această abordare filozofică, iar din punctul meu de vedere, și foarte utilă în viața cotidiană: gratulația instantanee îi iadul, nu raiul, cum ni s-a tot spus și repetat.
3. Sfoiag își târșâia opincile prin praful uliței, suduind ca la ușa cortului. Ce pățiși, Sandule? Să vezi tărășenia naibii, bă, Tăgărâlă: cum stăteam și îmi înecam amarul în crâșmă, iaca vine un bărbos în zdrențe, face un semn cu mâna și ce să vezi? Paharul mi se umple cu vin. Bă, ești nebun? Să nu-mi zici că bărbosul era Isus și ți-a transformat apa în vin. Ei, Isus, pe dracu' să-l scarmene. Și-apoi, așa mă știi tu pe mine, să merg la crâșmă și să beau apă? L-am băgat în mă-sa, că mi-a stricat bunătate de palincă. (Cristian Nedelcu)
Propun "țuică" în loc de "palincă", pentru a păstra unitatea textului. După numele personajelor și după unele forme verbale, acțiunea are loc undeva în sudul țării, nu în Transilvania.
4. Am purtat cu mine peste tot iconița dăruită de bunica înainte să plec la școala din oraș. M-a însoțit la fiecare examen și am mutat-o dintr-un ghiozdan în altul pe măsură ce am trecut prin liceu, facultate și cursuri de perfecționare. Astăzi am un interviu și îmi doresc mult să obțin postul. Scot cartonașul din buzunar și, pentru prima oară, privesc mai atent chipul care îmi surâde, angelic și împăcat. Îmi dau seama că, timp de zeci de ani, m-am rugat la poza lui Brad Pitt din Legendele toamnei. (Alice Bancu)
Am râs mânzește. Nu sunt însă sigur de un cuvânt din text: "angelic". Atât.
5. Șontorogul lui Puțurca bate în ușa vecinului, mai s-o spargă. Omul iese în pridvor și exclamă: Ho, parcă te împinge Michiduță. Șontorogul nu se vede din omăt. Stai să te mătur. Lasă-mă vecine să intru că nu mai pot răbda și împinge ușa cu umărul. Azi-noapte m-am întâlnit cu Isus. Vecinul își face cruce. M-am întâlnit și mi-o zis să nu mă însor cu Tița lu' Sâlie. Bine-o zâs, îi măritată. Da' are bani la bancă, de la copii, din străinătate. Și ce vrei de la mine? O vorbă bună. Să-l ascult pe Isus sau să mă uit la bani? (Ana Ludușan)
Nu știu, am senzația că textul mă lasă neterminat, pe mine ca cititor. Al lui Puțurca trebuie întâi s-o divorțeze pe a lui Sâlie, corect? Că altfel n-o poate lua de nevastă. Textul nu spune nimic despre partea cu eventuala despărțire... păcat.
Cel mai scurt drum spre fericire
1. Bunicul mi-a spus că cel mai scurt drum spre fericire îl reprezintă banii. Apoi, a venit tata cu teoria lui. Sexul, a decretat el. Mama m-a învățat că e iubirea, bunica că-i sacrificiul. Prin școală, am ajuns la concluzia că, pentru profesori, era învățătura. Prima iubită a răsturnat situația. O gură potrivită unde trebuie. Nevasta mi-a demonstrat că nu e căsnicia. Gore, prietenul meu de la cârciumă, zicea că e romul la 50. Când a venit rândul lui fii-miu să mă întrebe asta, i-am spus că habar n-am. (Johanna Scîntee)
Foarte dureros textul tău, Johanna! Asta mă întreabă și fiică-mea, mereu, iar eu o țin langa cu "habar n-am" și-i văd disprețul din privire: "Tati, la ce-ai mai trăit, atunci?!".
2. E drumul dintre fotoliu și frigider. Nu numai că-i scurt, dar e și aducător de liniște. Ne dau adversarii un gol din ofsaid și-mi fierbe creierul de indignare? Fuga la frigider să mi-l răcoresc cu o bere rece. Urmăresc un documentar despre foametea din Africa, sunt impresionat și simt un gol în stomac? Trebuie să mi-l umplu cu un sandviș baban făcut la repezeală. Drumul ăsta pare scurt, dar încă nu sunt mulțumit. E loc de mai bine: ori mut televizorul în bucătărie, ori aduc frigiderul în living. (Paul Dârvariu)
O propunere relativ banală de rezolvare a temei date. (umplerea rânzei aduce fericirea), dar stilul compensează din plin. În plus... am văzut cu ochii mei atâtea televizoare instalate în bucătăriile din București, după Revoluție, încât nici măcar nu mi-a venit să râd. Adică mi-a venit, dar nu era râsul meu.
3. Este pielea ta. Mi-ai spus la plecare să mă doară carnea la atingerea altuia. Eu am uitat, dar pielea și-a amintit. Ai plecat atât de adânc din mine, încât liniștea nu mi-a mai fost niciodată neutră. Multe mâini m-au atins apoi și toate m-au durut. Dar știu că te vei întoarce. Într-un moment nepotrivit, când voi fi aproape bine, când trupul te va recunoaște înaintea mea. Cred că o să te urăsc o clipă, o să mă țin dreaptă încă una, apoi pielea va face ce știe ea mai bine: o să te lase să intri, fără să mă întrebe. (Clara Marinescu)
Foarte explicită senzualitatea textului, am simțit așa un gâdilici. Din fericire, mi-a trecut repede, că mi-am amintit niște fapte de care nu mai sunt mândru. Da, așa este. Unii dintre noi nu putem uita niciodată o potrivire trupească perfectă.
4. Ușile saloanelor sunt deschise, iar lumina neoanelor distorsionează realitatea culorilor. Vin să-l văd pe tata. Terapie intensivă. Brusc, ticăitul mașinilor ce țin oamenii agățați de viață, se amplifică. Parcă vorbesc între ele, complotează ori hotărăsc un sfârșit. Sau doar cântă a jale, în limba lor. Chiar dacă au ochii închiși, toți bolnavii mă privesc când trec, fără să se miște. Repetă obsesiv o frază. Vezi cât ești de fericit? Etajul are vreo 30 de metri. Fug. Tubul din gâtul lui tata mă sufocă. (Horațiu Dudău)
Ca și în cazul textului domnului Dârvariu, soluția propusă nu este originală. (fericirea este sănătate - sau invers), dar textul este foarte bine scris, cu final puternic. Iar ca om care a stat destul prin spitale, la vremea lui, pot să confirm: oamenii sănătoși sunt fericiți și nu știu asta.
5. Trecea prin curtea unchiului care îi cerea mereu să învețe. În picioarele goale, Gică sări gardul și se strecură printre cei câțiva copaci. Ocoli magazia și sperie câteva găini. Ai terminat la matematică? se auzi dinspre casă. Gică își luă avânt și sări peste gârla ce îl mai despărțea de maidanul din marginea satului. Scăpat de primejdia înmulțirii cu șapte, scoase din sân mingea din păr de cal, o lovi din fugă și alergă după ea prin vale, peste câmpuri, pe maidane, până în America la Cupa Mondială din '94. (David Brescan)
Nici aici nu există o soluție originală. (fericirea este fotbal), dar pe mine textul m-a convins prin altceva: fericirea este absența matematicii din viața unui om obișnuit. Ca om obișnuit, cel puțin o dată la două-trei luni mă chinuie același coșmar: că iar am de făcut tema la matematică.
Am 99 de ani și tot ce-mi trebuie
1. Am de toate, maică, cum să n-am? În primul rând, am șapte bărbați îngropați; of, ce crudă le mai fu soarta. Da' am trecut peste. Sunt forță vie. Punct și de la capăt. Nu mă plâng. Am apartament proprietate personală. B-ul la permis auto. Un Lăstun. Baston din lemn de nuc. Implanturi din zirconiu. Silicon, la greu, cădița de duș joacă la pitici. Cataracta e operată, de ginesc și gaura de șarpe. Fără ochelari. Și nici capul nu mă doare, dacă e. Păcat să m-apuce suta singură. E, ce zice băieții? (Elena Fermuș)
Ce să zică băieții... strigă ei, pierduți, ibovnici: ișala, domniță Hus!
2. Cules cu amenințări din uliță, curmam smiorcăiala doar când venea la noi badea Șofronie. O mulgea pe Nuța, căprița, și purta, cu mare grijă, o ulcea plină cu lapte călduț în care-mi băgam botul deîndată. Râdea știrb și-mi ștergea aspru, cu mâneca, mustățile de spumă. Tata îi turna, pe loc, un deț de jinars. Bea încetuț, plescăia și zăbovea la povești. Își freca lung piciorul de lemn legat cu curea din șold sâsâind, de nu m-ar durea ăsta, aș trece suta. M-aș însura, apoi te-aș fura, mă îngrozea el râzând în hohote. (Cecilia Fofiu)
Textul nu mi-a plăcut deloc, nu i-am găsit nici cap, nici coadă. I-am găsit însă altceva: mereu m-a impresionat plăcerea și voioșia cu care infirmii își trăiesc fiecare secundă din viață. Spre deosebire de noi, întregii, care suntem artiști pe văicăreală, nu știu de ce.
3. Moș Nichifor se trezi cu o poftă de viață, cum nu simțise de multă vreme. Nu mai avea mult până să sară de veac, dar se dădu sprinten jos din pat, se îmbrăcă și o porni cu pași hotărâți pe ulița mare. Îl durea puțin spatele, însă nu era bai. Peste drum de biserică, un unchiaș cu barba albă îi dădu binețe. Parcă îl cunoștea, dar nu știa de unde să-l ia. Hai, Nichifore, avem cale lungă. Doar o țâră să-mi trag sufletul, că mă cam doare spinarea. Ei, las' că trece până ajungem. Toți pățesc așa până se-nvață cu aripile. (Cristian Nedelcu)
Nu sunt prea convins de aripile alea. Îngerii au aripi în imaginarul creștin, nu morții proaspeți!
4. La 99 mă simt tânăr verde. Poate din cauză că am luat valurile vieții în piept de când m-am născut. Nu mi-am cunoscut părinții, de aceea am o educație emoțională minimalistă, un mod de viață simplu, boem și cred că asta mă face să mă simt atât de tânăr. Sunt leneș, iubesc marea și vin pe plajă ca să agăț o femelă. Una la fel ca mine, știu că și ea vrea, îi șoptesc la ureche și o încalec. Simt periodic nevoia de a face sex. Fără obligații. Apoi fug. Pe plajă poate veni omul. Îi place mult supa de broască țestoasă. (Gheorghiță Mircea)
Sunt uimit de un fapt simplu: tema a fost tratată de aproape toată lumea în cheie, cum să-i spun, umană. Dar nu era mai ușor și mai creativ să mergem cu mintea spre alte specii, cum face autorul în acest text?
5. Am banii pe trei pensii, un coșciug natur, o cruce de marmură aproape albă și un costum negru, care e ca nou. Îl cumpărasem eu pentru mama, dar a zis că ne blestemă și ne bântuie noapte de noapte în somn, dacă o îmbrăcăm cu el. Așa că i-am luat altul: verde, cu fustă creață, nasturi roșii, pătrați și buzunare cusute. Numai vecina știe de el și ar putea să mă dea de gol, dar nu se simte prea bine și cred că o s-o mierlească înaintea mea. Ăsta stres ce-l mai am, că-n rest, am tot ce-mi trebuie. (Yuka Brevi)
Foarte plin de răutate textul ăsta, foarte! Din păcate, asta vedem cu ochiul liber: cu cât îmbătrânim, cu atât devenim mai răi. Răi, pur și simplu. Iar cei mai răi dintre toți sunt oamenii foarte bătrâni. Oare de ce se întâmplă asta, mă întreb? Oare singuri hormonii sunt sursa bunătății din om? Când nu-i mai ai, gata?
5 (Ex aequo). Am văzut doar iubire. Îndrăgostiți care și-au legat promisiunile de mine. Mi-au crestat inițiale în scoarță, El și Ea, iubiri de-o vară sau promisiuni cât viața. Am ținut adăpost pentru secrete, pentru regrete, pentru bătăi de inimă împrumutate unul altuia. N-am doar un inel, am 99. Verile m-au ars, furtunile mi-au spus să nu mă tem. Am pierdut ramuri, dar am câștigat cer. Și din înalt, când o fi să mă gârbovesc la pământ, m-aș face scrisoare. Să mă ia vântul și să mă cadă la picioarele cuiva care se simte singur. (Toni Mirică)
Enervant de liric, dar l-am inclus: evident că, dacă e vorba de vârste înaintate, este bine să ia cuvântul și un arbore! Mă tot gândesc la specia lui. Carpen n-are cum să fie, fag - nu, stejar nici atât... o fi scoruș, domnule Mirică?
(Extra selecție). N-a vrut la Cămin, i-a zis că vrea să moară în patul lui. De cinci ani are grijă de el, de doi ani nu se mai ridică singur din pat. Îi dă să mănânce cu lingurița mâncare pentru bebeluși. Bătrânul o privește cu ochii fără gene. Ea îi așază pernele, îi masează picioarele, îi citește. Când ea vrea să lucreze ceva, o strigă să-i dea ceaiul sau să-i schimbe pampersul. În fiecare seară, îi spune cu glas sfârșit: Mulțumesc, nepoată. Ești Dumnezeul meu. Ea îi răspunde, în gând: Dar eu când mai trăiesc, tataie? (Nicolae Popescu)
Numai de-al naibii am introdus și textul ăsta! Motivele mele sunt secrete, le voi dezvălui doar la bere, și numai unui cerc închis, preferabil de inițiați. Vă dau totuși un hint: eu, Mihai Buzea, am început să trăiesc abia după ce l-am îngropat pe tata.
Mi-am pierdut capul
1. Trezit, duș, mă schimb de pijamale. Îmi pun colanți și un tricou uzat, de casă. Îmi prind părul în coadă. Fac paturile, aerisesc. Duc copiii la școală. Aspir, șterg praful. Îmi pun geaca lungă, căciula și iau UGG-urile în picioare. Cumpărături. Apoi, fac de mâncare. Vin copiii. Le pun să mănânce, facem temele. Se face seară. Punem iar masa, apoi îi spăl și îi pregătesc de somn. Citim o poveste. Le fac pachețelul de școală. Respir. El, relaxat pe canapea. Eu, viața de prințesă la care am visat. Unde mi-a fost capul? (Andreea Marza)
Extraordinar, Andreea! Am făcut ceva ce nu fac eu niciodată: i-am citit textul neveste-mii. M-a ascultat cu scârbă și mi-a răspuns: "Vezi, mă, porcule?".
2. M-au denumit șurub cu cap hexagonal. Piesa cea mai importantă a brațului pivotant. Eram manevrat cu o cheie tubulară, dar nu de oricine, doar maistrul avea marea onoare de a mă învârti. În fiecare dimineață eu eram prioritatea. Dar și sticla cu licoarea bahică era printre preferințele lui. Mâna tremura, cheia nu-mi mai prindea bine muchiile, mă lovea, mă ștemuia, până când frumosul meu hexagon s-a strâmbat într-un disc. Când i-a ricoșat ciocanul, și a spart sticla de rachiu a strigat cu năduf: nit te fac. (Gabriela Marinescu)
Locul doi pentru originalitate. Toți v-ați bulucit să scrieți despre iubire, Gabriela a scris despre un șurub. Așa se lucrează!
3. Când mi-a zâmbit prima oară. Eram o fată din est, îmi găsisem de lucru mai repede decât celelalte, dar îmi era frică de orașul acela cu case înalte, urcate unele peste altele. El m-a îmbrățișat, mulțumindu-mi că-i îngrijesc mama. Când ea n-a mai fost, am dat uitării bărbatul din țară și-am devenit amândoi un trup. Mă țineam de el și zburam împreună pe autostradă. În dimineața-n care a pornit singur cu Vespa, ne certasem. Podul Morandi l-a luat cu el în adâncuri. De-atunci umblu prin lume cu jumătate de trup. (Carmen Ecaterina Ciobâcă)
N-am putut să rezist. Ori de câte ori cineva îmi strecoară o aluzie istorică, mă topesc ca ceara... îmi pierd capul. În cazul ăsta, catastrofa din 14 august 2018.
4. Nu eu. Ci marele lider al echipei de muncitori pe șantier. Muncea mai mult decât toată echipa și bea cât toate celelalte la un loc. Seara, până dimineața. Venea rupt pe șantier și încălca toate regulile, inclusiv pe cele de sănătate și securitate în muncă. El a decis că un excavator pricăjit poate muta un ditamai grup electrogen, ținut în chingi, vreo 200 m pe teren accidentat. Balans mare și la grup, în deplasare, dar mai ales în mersul lui. Am văzut la capelă că sicriul lui era mai scurt cu un cap. (Aurelian Țolescu)
Per-fect. Text 100% Țolescu. Nasul, nasul! Nasul îmi spune că autorul n-a inventat nimic. Că, pur și simplu, a scos din sunducurile memoriei una din foarte multele întâmplări la care a fost martor, mai mult sau mai puțin apropiat.
5. Am deschis ochii. Întuneric beznă. Și liniște. Plictiseală. Într-un târziu am început să aud niscaiva zgomote înfundate. Bufnituri, scârțâieli, voci nedeslușite. Brusc s-a făcut lumină. Cam prea brusc. M-a orbit pentru câteva minute și, cu ochii închiși, m-am simțit plimbat de colo-colo, până am ajuns într-un alt loc întunecat. Din nou zgomote, iar vânzoleală, apoi încă o dată m-a orbit lumina. Un bărbat îmbrăcat destul de ciudat m-a luat în mână. Auzi la el: a fi sau a nu fi, asta-i întrebarea. (Cristian Nedelcu)
Eu eram. Și ăla era costumul pe care mi-l dăduseră de la magazia de efecte: asta avem, în asta jucăm, caporal Buzea! Atâta ne dă țara, să zicem mersi că ne dă și-atât. Hai, că-ți stă bine. Să nu ne faci plutonul de râs.
Poțiune
1. Cred că îl simt cum se mișcă în mine. Știu că e absurd și e prea devreme, dar vrea să iasă. Eu vreau să iasă. Țip de durere. Nu mă așteptam la așa de mult sânge. Mă uit către sticluța goală și mă întreb dacă nu am băut prea mult din poțiune. Cât mai durează? Tremur, de frig și frică. Dacă află ce am făcut, o să mă închidă. Încerc să curăț gresia, dar e roșie, tot mai roșie. Cred că o să mor. Măcar în mine nu mai e nimic, nici bine și nici rău. Capul mi se lovește de cadă. Trebuia, doar nu puteam avea același tată. (Sara Ungureanu)
Sculptură. Bravo, Sara! Asta e adevărata literatură: plonjon în abisul abjecției.
2. Când Knud Viteazul a intrat în cortul vrăjitoarei Thurid ea a știut de îndată ce nevoi are. A fiert venin de viperă, scuipat de broască, picioare de păduche și trompe de țânțar în lapte de vultur și i-a dat să bea lichidul. Pe dată corpul lui Knud s-a acoperit cu solzi groși ca o cămașă de zale care-l fereau de tăria sabiei. Și fiindcă solzii îi acopereau buzele și nu mai putea să scoată un sunet Knud a scrijelit în lemnul mesei: IO VENISEM DUPĂ TINCTURĂ DE COȘURI și i-a arătat unul mare pe nas. (Dan Banu)
Cam proastă vrăjitoarea. Mă întreb dacă Knud a și plătit-o pentru muncușoara ei!
3. Stăm cu picioarele pe vatra sobei de teracotă. O platformă generoasă placată cu dale verzi. Bunicul mârâie în culcușul din dreapta sobei, cald ca îmbrățișările bunicii. Femeia aleargă de la masă la sobă, să pună mic dejunul pe masă: ouă fierte, șuncă proaspăt afumată, brânză frământată, brânză proaspătă de vaci, unt și dulceață de zmeură, pâine de casă de două palme. Fierbe ceaiul de tei, de mentă, de măceșe, fiecare ce poftește. Adulților le toarnă în ceai, un păhăruț de palincă, e iarnă. Bunicul zice: mie dublu. (Ana Ludușan)
Textul nu e grozav: ideea e simplă și telefonată. (poțiunea e alcoolul de casă, în acest caz - palinca), atmosfera e cam pășunistă, tonul e nostalgic. ("Mai demult era mai bine"), dar execuția e bună, sau mai exact decentă. Nu am de ce mă lua, concret. Pur și simplu, acesta este un text corect, care n-a pușcat deloc la mine.
4. Asterix și Obelix stau de pază pe ziduri. Moțăie. Cățelul Idefix latră ascuțit, cei doi se trezesc buimaci. O mare de căciuli negre întunecă orizontul. Oamenii urlă, săbiile curbate lucesc. Pericolul e aproape, dar Panoramix a învârtit iute în ceaun, poțiunea e gata. Asterix și Obelix beau lichidul magic, sunt gata de acțiune. Asterix ridică un deget: stai, știu de ei, sunt dacii liberi, primii oameni de pe pământ, ei vor descoperi America și Groenlanda. Să încercăm întâi cu vorba bună: ânapoi, vă rugăm, ânapoi. (Nicolae Popescu)
Face ce face Nic Popescu și îmi dă cu praf de râs! Finalul e... hm... actual.
5. Odată, pe când planeta noastră se numea Emeraude, datorită culorii albăstrui-verzui a copacilor săi, s-a întâmplat ceva: copacii au început să-și piardă frunzele, li se rupeau crengile, se vedea că erau triști. Vrăjitorul din sat știa secretul unui praf muzical din care a obținut o băutură cu puteri întăritoare pentru toate plantele. Dar fără efect atunci. Cum așa bunico? Cartea nu mai are pagini, puiule. Ei, tu ai imaginație, cum l-ai cucerit pe bunicu'? Cu vin roșu în care am pus sânge proaspăt de curcan. (Octavia Buhociu)
Până la final am căscat și m-am plictisit. Dar finalul m-a aruncat direct în gineceu: sunt lucruri vechi, eresuri să le zicem, pe care femeile le țineau ascunse. Riturile de trecere de la fetiță la fată, apoi de la fată la nevastă - și asta e doar suprafața. Lumea uitată a ruralului românesc. (de fapt, a ruralului în general, doar că la români a ținut mai mult ca la alții) e plină de secrete de acest fel: sânge de curcan în vin roșu, băutură pentru dragoste. Nici nu vreau să știu ce alte secrete, cu mult mai dark decât acesta, știau și practicau străbunicele noastre. E una dintre puținele situații de viață când ignoranța este protectoare. Măcar pentru bărbați.