după ce fosta mea prietenă a spus că nu poate concura cu un accelerator de particule miniatural montat în sufragerie. I-am explicat că nu e competiție, e colaborare interdisciplinară. Nu a înțeles. Noul meu coleg de apartament e un barman care crede că teoria corzilor e despre chitări. Azi, vecina m-a invitat la ea la cină. Mi-am repetat în oglindă: Nu transforma conversația în prelegere. La desert, n-am rezistat impulsului de a-i explica termodinamica înghețatei. Ea a zis că-s simpatic. Și m-a sărutat.
Mihaela Popescu
A fost nevoie să părăsim orașul când Behemoth a incendiat apartamentul, apoi casa scriitorilor. Ce a urmat imediat, copoi la orice colț, denunțuri false pentru recompensă. Arestări. Oameni scoși din case în toiul nopții și torturați să recunoască o vină imaginară. Ne-am refugiat aici unde nu ne știe nici dracu. Au trecut secole. Motanul a crescut, dar a rămas același pezevenchi. Trișează la șah și nu lasă din labe primusul nici să îi dai cu tămâie. Nu știu ce să mă mai fac cu el.
Alina Nedelcu
Locuiam într-o hrubă, la cap de coridor. Condițiile, ca de cămin. Uneori, chiuvetele de la baie se-nfundau pentru că fetele spălau oale în care mamele lor fierseseră sarmale. Cabinele de duș de la baie nu aveau perdele, iar apa țâșnea prin pere imaginare care luau forma unui furtun verde, mlăștinos. Reșourile, care țineau loc de aragaz, se aprindeau simultan de pușcau siguranțele în timp record. Nu ne era frică de gândaci. Ne era frică de gălăgie și de party-uri în sesiune, așa că, de nevoie, ne-am mutat la o babă.
