Sculat cu noaptea-n cap, mă pomenii c-o apuc tandru și-i zic: vreau și io, mă femeie. Ea, rece, o scălda: că aia, că ailaltă, că poate, dar na. Se-nfierbântase deja. O simțeam cum se-nmoaie, cedează. Era dispusă să vrea? Parcă-și dorea, de, curiozitatea. Eram fir întins, ce mai, avea balta pește. În fine, că da, că ba, ce s-o mai lungesc, își termină abia spre seară poliloghia și mi-o reteză scurt: să nu-ndrăznești, că te-ai dus pe copcă. Femeie, păi chiar asta voiam, am zis cu fruntea-n pumni, sprijinit de undiță.
Cristina Cristea
Privea ascuns după sălcii. Râsul lor batjocoritor, ia uitați, zdrențărosu, se ridica din adâncuri de memorie unde îl îngropase lângă mirosul acru ce se revărsa din patul în care se prăvălea taică-su seara, nu înainte de a-i da o coaja de pâine și o palmă părintească, să nu aud, bă, plod nenorocit ce ești, că nu am grijă de tine. A auzit fluierul paznicului, a zâmbit când i-a văzut cum aleargă care încotro și a așteptat. Târziu, când a intrat în râu, a privit cerul și a lăsat apa să îl spele de toate, definitiv.
Andra Toropoc
Enervat, o priveam prin paharul plin, vorbea fără oprire, lăudăroasă. Am scos din lichid o căpșună, i-am băgat-o în gură sperând să-i topească limbarița. Dar nătânga a crezut că-ncep vreun joc amoros și-a prins a pescui din paharul ei boabe de strugure care-i tot alunecau printre unghiile lungi. Mi s-a făcut silă, m-am ridicat și-am spus tare: nu te mai bălăci în Sangria, ești penibilă. A tăcut ofuscată iar eu am achitat și-am plecat. Restul de vin i l-am turnat printre bucle, să se scalde mai departe în ea însăși.
