Nu doar le aud. Nu doar îmi vorbesc. Unele se ascund în mine. Altele rod din mine. Una tocmai a râgâit după ce mi-a șoptit că nu pot fi iubită, că sunt prea mult. Le-am redus la tăcere doar pentru o noapte, ascunsă într-o junglă densă și zgomotoasă. Am dormit într-un copac, ca să mă regăsesc. Am găsit doar frica brută de necunoscut. Atât. Atunci m-am lăsat mușcată de un șarpe. Am stat calmă și am simțit cum veninul urca lent prin vene. Am așteptat antidotul cuminte, după ce făcusem spume și scuipasem sânge.
Dorin Vasile
Nu mai suporta să asculte ce vorbesc oamenii. Un om meticulos, cu auz fin. Se încărca, zicea, cu banalități conjugale, cu micile lor trădări, cu neliniști și spaime. Lucra la tehnic. Toate acestea îi rămâneau în urechi chiar și după ce își termina tura. La fel ca zumzetul aparatelor. Când a ieșit din servicii, am crezut că va căuta liniștea. N-a rezistat prea mult. A început o meserie respectabilă, intrată de curând în nomenclator. Necesită cam aceleași competențe exersate îndelung. Este medium.
Horațiu Dudău
dar nu înțeleg ce spun. Sâsâie. Nu le pot separa, parcă sunt o grămadă de șerpi, încolăciți haotic peste creierul meu. Îmi simt visele sugrumate. Ochii cu care privesc tavanul sunt uscați, ca o piele năpârlită. Scârțâie. Îmi înfig mâna în ureche. Mușcăturile nu mă sperie astăzi. Trag. Nu-s șerpi. Doar cuvinte. Le pun într-o ordine ciudată, într-un mod stângaci. Nu au formă, dar prind sens. Ochii se umezesc, creierul respiră. Refac. Iau altă foaie. Inspir. Simt aer în piept. Este doar o poezie.
