Dormeam, bine merci, era pace și cald și exersam zâmbete-n vis. Dintr-o dată m-au trezit voci ascuțite. Altele, neștiute de mine, chicotind în jurul meu. Apoi am simțit cum mâini străine mă pun la orizontală și-mi dau jos hainele de pe mine. Rușinică. Credeam să sunt răpită. De spaimă, m-a trecut pișu. Și i-am dat drumu'. Vocile râdeau. Alte mâini m-au luat de cap, gata să mă înece-n cazanul cu apă. N-am auzit fluier de salvamar. Doar vocea ce fredona: Se botează roaba lui Dumnezeu, Elena. Amin.
Andrea Marza
Vocea lucidă îmi zicea să fug din fața pumnului, să plec de tot, să nu mă mai întorc. Desculță, pe scări. Vocea blândă mă alina, îmi ținea companie în nopțile lungi, când corpul încă păstra memoria loviturii. Vocea disperată îmi spunea că nu are sens să mai trăiesc. Vocea critică mă certa, cum să iubești un animal ca ăsta? Vocea traumei spunea, așa e iubirea, doare. Vocea naivă spunea că se va schimba, cândva. Am luat cu mine doar vocile care nu mă mint. Adevărul a durut mai mult decât iubirea. Iubea pe altcineva.
Andra Toropoc
Fâșâie vechea și degradata bandă însă nu mă satur de ea. Știu că-s moduri de convertire a sunetului, dar aș pierde momentul original înregistrat atunci, în preistoria familiei. Printre icnetele casetei încă deslușesc comoara: bunica mă strigă, bunicul zice ceva vesel și tata mă îndeamnă să vin și eu la microfon. Eu bombăn că nu, mama râde, sora termină de recitat o poezie, aplauze, mă încumet și eu să șoptesc un cântecel, bunica-mi zice te iubesc și brusc răsună un țiuit prelung. Derulez înapoi și-o ascult din nou.
