14. Vise, răfuieli, multe minciuni şi o întrebare

14 noiembrie 2000
Mi-am consacrat zece ani din viaţă studiului literaturii. M-ai crezut? Am glumit.

Am ratat admiterea la facultate când am terminat liceul. În anul următor am dat examen şi eu şi fratele meu. Înainte de afişarea rezultatelor, în noaptea aia, mama a visat că avea, într-un coş, doi pui de găină. Unul era vesel, ciripea, ciugulea. Celălalt era trist. Eu am visat că mergeam cu fratele meu pe stradă. În faţa noastră erau doi ţigani şi fratele meu nu a mai vrut să meargă. Îi era frică de ei. Eu m-am dus. Unul dintre ţigani mi-a barat drumul cu o bicicletă, iar eu am început să mă cert cu ei. Se adunase lume şi ţiganii m-au lăsat în pace. Am luat doar eu examenul, dar am stat în facultatea aia numai un an. Mi-ar fi absolut imposibil să fiu inginer.

Altădată am visat că prinsesem la mine acasă un hoţ. Îl chema Avelino Ionel şi îl băteam. A doua zi am jucat la pronosport pentru prima dată în viaţă. Am câştigat, dar dacă la Cosmo - Avelino aş fi pus x aş fi câştigat şi mai mult.

Am citit zilele trecute vechi scrisori. Nu ştiu cum am făcut, dar am ratat o bună relaţie cu mama. Eram la facultate şi nu-mi ieşeau prea bine unele examene (algebra, geometria descriptivă). Eram îmbufnat. Era o perioadă dificilă. Tata murise, nu de multă vreme. Locuiam în Craioviţa Veche, în condiţii precare, într-o casă avariată de la cutremurul din 1977. Dormeam cu toţii într-o cameră şi ştiu că într-o noapte ne-am trezit speriaţi, într-un zgomot puternic. Căzuse o bucată din tavan, pe hol. Am strâns molozul cu mama, până când ea a plecat la serviciu. Bolovanul cel mare l-am spart cu toporul şi l-am scos eu, apoi.

Nu aveam nici lemne. Veneam de la facultate şi stăteam în casă cu paltonul pe mine şi cu mâinile îngheţate, iar în zilele când mama avea de lucru mai mult, altceva decât conserve de peşte nu mâncam. În cazul cel mai bun. Şi se lua lumina seara, eu aveam teme pentru a doua zi.

Mama avea, faţă de noi, un discurs optimist. Încerca să ne arate numai partea frumoasă, dintr-o dorinţă de a ne ocroti. Ne dădea speranţe care, la termenul de scadenţă, nu se împlineau. Asta mă râcâia. Nu voiam speranţe, nu voiam încurajări, voiam ca lucrurile să se întâmple.

Aveam nevoie de o comunicare reală, de un sprijin concret. Mama avea, la rândul ei, nevoie de sprijin. Problemele o depăşeau - şi când mai veneam şi eu cu îmbufnarea mea, tăcea şi ea. Tăcerea asta o luam drept indiferenţă şi mă durea şi mai tare.

În cele din urmă ne-am mutat la bloc. Am trecut unele examene, am picat altele. Mă plimbam furios, pe străzi, zile întregi. Nu vorbeam cu mama şi ea nu vorbea cu mine. Voiam să fug de-acasă. De fapt nu voiam. Voiam să fiu băgat în seamă. Ascultam muzică, scriam, luam distonocalm. Îi scriam fratelui meu care era în armată. Eram un neînţeles. I-am lăsat bilet maică-mii că am plecat la Alexandria şi am să vin să-mi iau dosarul. Deşi încă mai puteam trece anul. Când a venit la Alexandria, mama nu a vorbit nimic cu mine. Eram un om liber, dacă voiam să-mi iau examenele, bine, dacă nu iar bine. Mă exaspera libertatea asta. Altădată i-am lăsat bilet că am plecat la Alexandria şi m-am dus în Craioviţa, în casa veche, părăsită. Am sărit gardul şi am stat acolo până noaptea.

Fratelui meu îi scriam cum am vrut să plec la Rovinari. Era acolo un şantier al tineretului şi eu mă credeam probabil în vreuna din piesele de teatru sau filmele comuniste de la televizor. Dar în gară mă întâlnisem cu un coleg şi ne dusesem să bem o bere şi nu mai plecasem, în cele din urmă. Asta era o minciună. Nu mă întâlnisem cu nici un coleg, din câte îmi amintesc şi nici bere nu băusem. Nu aveam curaj să plec. Şi nu să plec voiam. Voiam să aibă cineva grijă de mine, să îi pese, să mă ajute să intru în viaţă, nu să mi se lase libertatea de a face absolut ce vreau. Eu nu ştiam ce vreau.

Fictivă era şi o fată Mirela, despre care tot le povesteam acasă sau le scriam fraţilor mei. Curios e că ei se întâlneau uneori, fără mine şi vorbeau despre Mirela asta pe care eu o inventasem. Făceau diverse presupuneri legate de noi doi sau de ea. Iar eu dădeam, văd, amănunte plauzibile - şi despre o soră a ei şi despre mama ei şi despre filmele la care mergeam şi un chef la care mă invitase şi nu m-am dus - şi cred că de-aici ni s-a tras şi despărţirea.

Nu obişnuiesc să mint. Nu ştiu ce mă apucase, aveam nevoie măcar de o imagine mai bună, pe un fond de profundă singurătate, încercam să par, măcar, mai bun.

Mă întreb dacă aruncarea mea în literatură este o iluzie, în felul în care zicea Eugene Ionesco: "Literatura mă uşurează, e un alibi, mă scuză de a nu acţiona". Scriu cu plăcere când scriu liber de orice constrângere. Zburd. Vreau să fac asta toată viaţa. Dar nu cumva aleg calea uşoară, fuga de responsabilitate?