13. Vântul va smotoci pomii

13 noiembrie 2000
Încă îmi place, deşi o văd de ani de zile reclama cu pungile purtate de vânt de pe VH1. "Music is everywhere!".

"Societatea nu e nici permisivă, nici nepermisivă. Societatea e indiferentă." - zicea la radio un tip care a emigrat în Canada (Cătălin Ursu). Totuşi eu am uneori impresia că societatea mă invită să joc table, fără zaruri.

Îţi scriu la lumina unei lumânări galbene. Corina îmi zice din holul întunecat: "Aşa da, altfel se aşează gândurile".

Când eram copil mă gândisem eu că aş putea să prind guguştiucii sau vrăbiile ce veneau să mănânce boabele găinilor. Sprijineam un lighean mare de un băţ, legam băţul de mijloc cu o sfoară lungă, la capătul căreia, în casă, mă aşezam la pândă. Sub ligheanul capcană puneam boabe de grâu şi pâine. Nu răbdarea îmi lipsea. Reflexele erau şi ele bune. Când o vrabie intra sub lighean, trăgeam brusc de sfoară. Numai că ligheanul avea o prea mare inerţie, stătea o clipă în aer, nemişcat, înainte de a porni să cadă, iar vrabia era iute, cu uşurinţă scăpa. Cred că ligheanul ăla face parte din mine. Inerţia lui e inerţia mea. Chiar dacă am un oarecare potenţial, dacă o ţin tot aşa, n-am să prind niciodată nimic.

Am să încerc să plec la Alexandria joi. Într-un tren personal, cu oameni care nu se gândesc la dreptul la eternitate, femei care se întreabă dacă se spune espadrile sau espadrele. "Unde mergi, nea Anghele?" va întreba un ţăran. "La Costineşti", va răspunde nea Anghel, râzând cu gura ştirbă. Un motociclist va merge pe şosea paralel cu trenul. Eu voi încerca să citesc din Marquez, dar toţi cei care vor trece prin vagon vor lăsa uşa deschisă, iar eu va trebui s-o închid. N-o să am chef de citit şi-am să mă gândesc cum să ies din singurătate. "Doamne, doamne..." va începe să se vaite ţiganca, prinsă cu prea mult bagaj, vreo trei saci. "De ce nu ştergi Pământul? Că tineretul nu are de lucru şi nu are case, alţii fac afaceri cu milioane şi noi nici o coajă de pâine n-avem!". Pe urmă va negocia cu naşu şi-i va da ceva, el se va strâmba că e prea puţin, iar ea va zice: "Dacă aveam mai mult, nu-ţi dădeam?" Şi poţi să n-o crezi? Voi ajunge la Alexandria. Va ploua. Tanti Dida va alerga prin ploaie să pună găleţile sub streaşină, să adăpostească găinile. Vântul va smotoci pomii. Tanti Dida va mai pune o crăticioară unde ştie că e tabla spartă şi pică. Îmi va da o gutuie. Mă va certa că n-am venit de mult. Se vor auzi picăturile pe tablă, norii se vor scutura ca nişte copaci de frunze şi eu mă voi gândi că picurii cenuşii sunt frunzele norilor. Va merge radioul. "Doamnele invitate pe care le-am invitat sunt dovada cea mai palpabilă, cea mai adevărată, că cântecul popular românesc n-a dispărut şi nu va dispare niciodată". Eu nu mă voi gândi la cacofonii, doar la doamnele, dovezi palpabile că cântecul nu va dispare niciodată.

Tanti Dida îmi va povesti cum a ascultat prima dată la radio, cum a strigat-o nea Ilie al lu' InvaliduNULL, când ea venea de la şcoală. "Nu te duce acasă, vino aici, repede. Nu te duce acasă" îi zicea nea Ilie şi ea aşa a făcut. El i-a pus la ureche o galenă şi ea a ascultat. Se transmitea o piesă de teatru, cu doi copii care se rătăciseră în pădure. Băiatul o striga pe fată: "Vioricaaaaa!" . Apoi îmi va spune de primul nostru radio, tot cu galene, cu un diamant şi ac (detectorul) – cu care se prindea postul şi o antenă lungă, din sârmă, întinsă pe toată diagonala curţii nostre, destul de mare de altfel. Şi poate –mi va spune, iar, cum a trecut zeppelinul pe deasupra oraşului, cum era – ca o albie – şi toată lumea ieşise la porţi să privească.

Asta dacă nu-mi va povesti cu totul altceva.