12. Rămăşiţe de templu

În grădina păsărilor, în spatele uneia dintre magazii (erau două), găseam şi priveam fascinat, alegându-le dintre celelalte, ciobuleţele albastre, convins că ele sînt rămăşiţele unui templu. Cuvîntul ăsta, templu, avea pentru mine semnificaţii misterioase şi sacre. Le propuneam fraţilor mei să ducem cioburile albastre la muzeul oraşului şi ei erau, la rîndul lor, convinşi că vom deveni prin acest fapt, celebri şi bogaţi. Nu e puţin lucru să descoperi un templu, nu? Recompensa ar fi trebuit să fie pe măsură. Şi poate că nu întîmplător, aceste lucruri se petreceau în curtea de la Alexandria, rezonanţele egiptene ale denumirii oraşului, chiar dacă nu spuneau nimic minţilor noastre de copii, poate că exercitau, cine ştie unde, influenţă.

Pe urmă am crescut. Fără să avem o dovadă că acele cioburi nu au aparţinut unui templu şi fără să fi întîlnit vreodată o sticlă sau un borcan din albastrul acela, am renunţat cu un zîmbet de superioritate la descoperirea din jocul nostru de copii. Nu-s convins că, făcînd asta, nu am greşit. Sunt însă convins că, în acel joc, nu greşeam.

Fusesem în pădure. Există, la marginea oraşului o pădure care are şi locuri frumoase. Uneori culegeam mure cu găleata, altădată culegeam viorele. Acum însă băusem o sticlă de bere, una singură. Veneam spre casă şi, la un colţ de stradă am dat peste o movilă de pămînt întărit. Picioarele mi s-au făcut moi. M-am culcat pe pămîntul acela. Mirosea frumos. Stăteam cu faţa în jos, respiraţia mea mişca firicele de ţărînă şi nu mai puteam merge. Nu aveam nici măcar puterea să le spun celorlalţi că sunt beat. Mă pufnise rîsul şi ei rîdeau, crezînd că-i o glumă, dar eu chiar nu mă puteam ridica.

Asta fac şi astăzi. Citind scrisorile acelea vechi, astăzi, mi-am dat seama, limpede, că am pornit greşit. Încă din copilărie, dar mai ales atunci cînd ar fi fost timpul să înceapă maturitatea. M-am minţit. Am apucat drumuri care nu erau ale mele, am găsit vinovaţi pentru greşeli proprii, i-am căutat, i-am vînat, mi-am găsit alibiuri pentru a-mi masca neputinţa, lipsa de iniţiativă. Am stat mereu în defensivă, deşi ştiam că nici măcar ofensiva nu ajunge, că trebuie puţină agresivitate.

Nu mai am timp să las lucrurile să curgă în felul acesta. De cînd am scris prima povestire am început să am un sens. Numai că, paradoxal, lumea largă crede că greşesc. Dacă unui oarecare îi spui că eşti scriitor, să vezi numai cum perplexitatea îi acoperă chipul. Şi nici Nadiei, nici vreunui membru al familiei ei, acest lucru nu convine.

Iar eu... "-În general, sunt foarte curajos(...) numai că azi se întîmplă să mă doară capul. -Şi pe mine mă doare o măsea."

Tweedledum şi Tweedledee.