11. Imposibila prospeţime

11 noiembrie 2000
După despărţirea de Nadia, ieri, Cornel Mihai Viteazul a avut o tentativă de sinucidere. La masa de prânz a servit o porţie importantă de cartofi prăjiţi şi condimentaţi. El nu mănâncă prăjeli de obicei, are probleme cu stomacul. Tentativa a eşuat, o durere de cap apreciabilă, consecinţa unică.

Telefonic, m-am împăcat cu Nadia, aseară. Ne vom întâlni astăzi. Ea va pleca din nou la Cluj, cel târziu mâine dimineaţă.

Henriette Yvonne Stahl, către Panait Istrati, în scrisori. Nu îmi mai amintesc titlul singurei cărţi pe care ea a scris-o şi eu am citit-o, în două trenuri personale şi în sala de aşteptare a gării din Roşiori de Vede, pe un drum Alexandria-Craiova. Îmi amintesc doar atmosfera atât de stranie a cărţii, o sinucidere în final şi mai ales ameţeala buimacă refuzând să iasă din mintea mea, mult după ce coborâsem din tren, ţinându-mă departe de realitate. Apoi a trecut. Dar amintirea a rămas, deşi au trecut mulţi ani. Vreo cincisprezece.

Seară. Am fost cu Nadia în Grădina Botanică. Împăcare.

Mi-a plăcut cum povestea Gellu Naum despre primul său volum şi oferta pe care o făceau: fiecare om care cumpăra o carte urma să primească o găină.

Nu mi-e teamă să displac, dar neîncredere, din punctul de vedere al capacităţii mele de a câştiga bani, am. Şi n-aş vrea nici să trec prin viaţă cu capul plecat.

Nadia a plecat la Cluj. Suntem împreună, dar departe unul de altul.

De prea mulţi ani privesc lumea de la aceeaşi fereastră. Intru la poştă şi văd aceeaşi funcţionară. Trec pe lângă acelaşi geamgiu, când merg spre centrul oraşului, cu singurătatea după mine, visând.

Mă întreb dacă oamenii vor ajunge nemuritori, într-o zi. Nu vor şti să moară, vor încerca şi nu vor şti cum.

Caietul verde cu poeziile mele. Crizantemele rămase de la ziua mea. Fraţii mei privind meciuri. Citind ziare. Ca toţi oamenii. Mergând la serviciu.

Mult timp nu am acceptat că sunt altfel. Acum accept. Dar îmi doresc mult de la mine.

Când eram mic, bunica mă trimitea să cumpăr pâine. Fie pentru că mă vedea atât de mic (abia ajungeam, ridicat pe vârfuri, să dau banii prin fereastră, pâinea se vindea la noi prin fereastra mică a unei case, altfel obişnuite), fie pentru că nu avea pâine proaspătă, vânzătoarea îmi dădea uneori din cea veche. Când ajungeam la poartă la Marin Bunea, mă opream, aşezam pâinea pe băncuţa de lemn şi o tot apăsam cu genunchii, încercând să-i redau imposibila prospeţime.

Am astăzi aceeaşi atitudine în faţa vieţii? Este scrisul meu o amăgire? Rândurile acestea, bun exemplu. O irosire. Neputinţa de a face cu adevărat ceva? ) "Disimulăm grijuliu", cum ar spune Marta Petreu.

Nu pot să-i spun Nadiei: "De ce să am un orizont? Eu aşteptasem de la viaţă infinitul." Vreau să am un orizont. Şi vreau să o am pe ea. Nu pot să cred în condamnarea la singurătate. Deşi o cunosc, încă sper că pot fi absolvit.

Nici o clipă nu m-am gândit că ai putea fi blondă. Şi e posibil, nu?

Ploi repezi de vară prin care goneam spre casă, pe bicicleta Pegas. Trăznete plesnind în faţa mea asfaltul. Străzi pustii. Norii rupţi. Tanti dida întinzându-mi schimburi uscate, prosopul alb şi aspru, în timp ce mă ceartă: n-am putut să mă adăpostesc undeva?

Îţi place Kafka. Dar ai putea trăi , ca femeie alături de el? Îţi place Musil, dar poţi fi soţia unui servitor şi poţi iubi un om care-l citeşte pe Novalis în timp ce, în camera alăturată, îi moare bunica?

Sentimentul că literatura este o capcană mortală, că îţi poate aduce nefericire, izolare. Nu, nu vreau să trăiesc numai cu hârtiile în faţă, am de iubit, de călătorit, vreau să mă joc cu copiii pe care-i voi avea. Eu o înţeleg pe Nadia, mă gândesc la ea, este mai important pentru mine să fiu cu ea, decât să scriu fie şi un roman excepţional. Vreau să dansez, să fim mult împreună, să ne iubim şi pot da sute de exemple de gândire deziderativă, dar ne întoarcem la întrebarea ei: "noi din ce-o să trăim?"

Citesc scrisori vechi. Ale mele. Ale fraţilor mei. Ale mamei. Privesc cu detaşare lumea noastră, viaţa mea, ratarea mea socială. Multe din personajele acestor scrisori: părinţii mei, unchi, mătuşi, verişoare - între timp au murit.

Îmi e dor de tanti Dida. Trebuie să merg să o văd, dar aerul casei de la Alexandria e îmbâcsit cu amintiri sufocante. Nu vreau să mă duc singur. Dar tanti Dida mă aşteaptă şi se simte, probabil, părăsită. "Nimeni n-ar trebui să rămână singur la bătrâneţe. Dar de asta nu poţi scăpa.", zice Hemingway. Sinuciderea lui, ca şi aceea a lui Kawabata, mă pune în confuzie: credeam că bătrânii, în înţelepciunea lor, îşi aşteaptă cuminţi sfârşitul.