Viaţa trece pe lângă mine

Conduc în linişte. Lena poartă o pereche de pantaloni bej şi pantofi sport albi. Nu are carnet. Aşa că mă văd nevoit să o conduc, oricând apare o urgenţă. Iulia, sora ei, locuieşte în partea opusă a oraşului, într-o zonă frumoasă, dar traficul de sâmbătă după-amiază este greu de suportat, mai ales pe ploaie. Dar măcar aş putea să mă folosesc de împrejurare să îi spun. Să-i spun ei, este la fel de greu ca în cazul copiilor. Mi-ar fi imposibil să spun care din cele două situaţii ar fi mai grea. Am fost acolo, ne-am promis unul altuia chestii. Am schimbat inele. Iar Iulia îngreunează şi mai tare situaţia, cu problemele ei recente. Aşteptând la un semafor, mă întorc spre ea şi o întreb: "Ce crezi despre noi? Adică despre noi doi." Întrebare stupidă, introducere stupidă, invitaţie nepotrivită în împrejurările actuale. Îmi aruncă o privire distrasă, măcinând în dinţi o şuviţă de păr. E obosită, nervoasă. Circulaţia este blocată, deoarece pe strada perpendiculară are loc o cursă pentru ciclişti. Până nu trece şi ultimul nu o putem lua din loc. Îmi aruncă o privire rece, aspră, dispreţuitoare. "De ce?! Ai de gând să mă părăseşti?". Tresar, simt că mă fac mic, sângele îmi îngheaţă în corp. "Nu, nu, nicidecum", zic înspăimântat de moarte. "Dumnezeule, ce idee!".

Privesc în partea opusă ei.

Când mă întorc din nou spre ea, faţa ei arată parcă şi mai obosită. Mâna pe care şi-o ţine pe picior, cu unghii tăiate în carne, expune verigheta, care încetul cu încetul, în timp, a devenit prea mică şi i-a deformat uşor degetul. Cu toate astea, ea a continuat s-o poarte. Îmi privesc propria mână. Inelarul meu nu arată deloc mai bine. Umflat imediat deasupra verighetei, încheietura înroşită.

Pe marginea trotuarului, văd o femeie obeză cu doi câini. Încearcă să-l facă pe cel mare să nu mai latre. Urlă ca scoasă din minţi: "Încetează! Încetează!", dar setter-ul latră mai departe la trecători. Ea este atât de grasă şi atât de inutil furioasă, încât îmi provoacă mila. Se apucă să-i strângă botul între palmele sale mari, câinele se zbate, o dezechilibrează, apoi se repede să muşte un bărbat care trece fără să bănuiască nimic, iar femeia cea grasă alunecă şi cade. Scapă şi lesa pechinezului. Pechinezul fuge mârâind în direcţia unui alt câine. Femeia urlă neputincioasă "Timmy, vino înapoi!". Pe căţel îl cheamă ca pe mine.

Poliţistul dă drumul din nou la circulaţie exact la momentul potrivit, nu vreau să aflu cum se termină această poveste. Îmi continui slalomul pe străduţele care duc până în faţa casei unde locuieşte Iulia.
"Aşteaptă", îmi porunceşte Lena. Deschide portiera şi iese, iar eu rămân în maşină. E o parte frumoasă a München-ului, cu case scunde, cochete şi grădini aranjate. Iulia a avut noroc cu apartamentul ăsta.

În lipsă de ocupaţie, privesc femeile care trec pe stradă, evaluez funduri, sâni şi chipuri. Nu trec femei într-un număr mulţumitor, încât să fie o preocupare care să mă absoarbă cu totul şi să mă salveze de la plictiseală. N-am nici cea mai mică idee ce face soţia mea acolo, de ce durează atât. Aveam alte planuri pe ziua de azi. Credeam că o să am ocazia să clarific situaţia, după îndelungi ezitări. Dacă tot m-a întrebat aşa direct dacă am de gând s-o părăsesc, de ce nu i-am răspuns "da"?! A trecut aproape o lună, iar eu n-am reuşit să scot un cuvânt. Laşitatea împinge totul într-un viitor şi mai îndepărtat. Ce-o să-i spun acum?! "Ştii, mai devreme, când m-ai întrebat dacă am de gând să te părăsesc?! Ei bine, e adevărat că am răspuns nu, dar adevărul e că..."

Bingo! Iat-o! Are părul ăsta lung, negru, nevopsit, şi mersul unei femei conştiente că este frumoasă. Trece pe lângă maşina mea agale, mă vede, îmi zâmbeşte cu zâmbetul ăsta care spune "ştiu!", jucăuş, provocator, ambiguu, şi impulsul meu este să ies, să încerc orice, ce am de pierdut? Şi chiar sunt gata să ţâşnesc din maşină ca un nebun, când o voce la mine în cap spune cu o răceală cinică "nu e Amalia", şi înlemnesc. O linişte amară şi dureroasă se instaurează în mine. Privesc în oglinda retrovizoare, şi într-adevăr, aduce cu Amalia. Probabil că sunt chiar şi de aceeaşi înălţime. Femeia se îndepărtează până ajunge la intersecţie, apoi face dreapta. Nu priveşte înapoi. Doar eu privesc, îndurerat, cum dispare din câmpul meu vizual.

Şi iată, în sfârşit, soţia mea coboară în compania surorii ei. Pentru că mă doare spatele îngrozitor, îmi compun un zâmbet fals. Iulia nu arată bine. Arată rău într-un mod izbitor şi neplăcut. În două luni a slăbit zece kilograme. Arată mult prea slabă şi mult prea obosită. Suferă de insomnie, varsă în continuu. Are în permanenţă diaree. Uneori toate în acelaşi timp. Bluza de pe ea, neagră cu bretele, îi lasă la vedere umerii scheletici şi clavicula săpată adânc în pieptul plat. S-a tuns, şi nu îi stă bine. S-a tuns singură. Lena o ţine de braţ. Gestul său e protector şi-i şopteşte ceva în timp ce merg una lângă alta. Iulia o ascultă privind în jos, continuând să-şi ţină palma peste abdomen, de parcă ar durea-o.

Urcă amândouă în maşină, iar Iulia îmi adresează un salut vag. Îşi drege vocea şi rosteşte încă o dată formula de salut, de data asta cu o voce puternică, aşa cum îşi imaginează ea că se cere, să nu observe nimeni că îi merge rău. Apoi: "Ce miroase aici? Ce-i cu mirosul ăsta?" Văd în oglinda retrovizoare că faţa ei s-a strâns dintr-o dată într-o mimică răutăcioasă, enervantă, meschină. Nici prin cap nu-mi trece să răspund. Poate că nu-i place aroma de fructe de pădure a parfumului pentru maşină, dar nu mi se pare frumos să-l declare duhoare. Îi arunc o privire plină de reproş Lenei, care stă lângă ea în spate, şi învârt de volan ca să ieşim din locul de parcare. "Ce zi e azi?", mai întreabă. Lena îi răspunde calmă, e nouă septembrie, iar ca subiect de conversaţie, ca să destindă momentul, alege primul interviu cu Natascha Kampusch, fata care a trăit opt ani în pivniţa unui pedofil. Iulia nu a urmărit transmisia, iar soţia mea o dă înainte pe subiectul ăsta.

Apoi tăcem, aşteptând la semafoare. La radio se difuzează o piesă stupidă cântată de Paris Hilton, "Stars are blind". Caut alt post, enervat. Din maşina alăturată mi se cer informaţii. Vor să ajungă la Hauptbahnhof, iar eu îi îndrum. Sunt tineri, probabil un cuplu, ea e dulce şi blondă. Din maşina lor se aude prea tare piesa la care eu tocmai am renunţat. Din spatele meu aud deodată plânsul Iuliei şi mă feresc să întreb de data asta ce mai e. Mă prefac că nu se întâmplă. "Mai avem mult?", aud vocea îngrijorată a soţiei mele. "Nu", spun şi bag viteză, jenat. Este un moment neplăcut pentru toată lumea, tăcerea inconfortabilă exacerbează totul până într-un punct insuportabil, sughiţurile Iuliei punctând din când în când, cu forţă. Plânge. Oare de ce plânge.

Prea multă linişte, prea nu spune nimeni nimic, mi-aş dori ca soţia mea să reia conversaţia despre Natascha, aş putea relua-o eu, spunându-mi părerea personală care nu diferă cu nimic de cea generală, dar aş putea spune naibii ceva. Lucrurile din jur, prea pregnante, prea reale, până în cel mai sinistru detaliu. Strada, zgomotele, oamenii care trec, mâinile mele pe volanul tare. Pe trotuar, când aştept la un semafor, văd un tânăr îmbrăcat într-un tricou bej, cu inscripţia: "Life is passing me by". Viaţa trece pe lângă mine.

Totul acut, dureros. O să beau acasă ceva. Obligatoriu. Mai rău, Iulia începe să vorbească. "Am citit un articol cu previziuni despre cum va evolua vremea în următoarea sută de ani. Cică ne îndreptăm spre dezastru. Germania se află în faţa unei schimbări climaterice dramatice. Pe coastă va ploua cu douăzeci şi cinci de procente mai puţin. În curând clima va deveni mediteraneană şi vom vedea stepă în loc de câmpuri cu iarbă. Copacii sunt bolnavi într-un procent şocant, ştiaţi?! Cu alte cuvinte pădurile mor." "Serios?!", întreabă neîncrezătoare Lena.

După ce o lăsăm pe Iulia la spital, ne îndreptăm spre casă. Lena intră direct în baie, cu o faţă obosită. Intru după ea şi îi zâmbesc. Copii dorm deja. Avem toată casa doar pentru noi. Vecina care a stat cu cei mici ne strigă la revedere din hol. Lena mă pune să-i strig că o sună ea mâine. Fac câţiva paşi şi mă aşez pe capacul veceului. Ea se apleacă şi spală cada cu un burete. Apoi clăteşte cu duşul. Poartă o pereche de chiloţi roz, cu dantelă. Ţesătura e ciudată, foarte fină, uşor răcoroasă la pipăit, ca o a doua piele. Nu e momentul potrivit să-i spun ce mă roade pe mine, deşi cuvintele îmi stau în gât. Văzând-o aşa aplecată peste cadă, senzaţiile se ridică în mine, mă simt încurcat. E cam complicat să-i spui unei femei dezbrăcate "nu te mai iubesc, vreau să ne despărţim, am pe altcineva".

"Ce film e azi?", mă întreabă. "Nu ştiu", răspund. Iar când este deja în cadă, scufundată în apă, mă apropii şi-mi bag mâinile în spumă să-i cuprind sânii. Ea nu pare fericită de intervenţie. "Lasă-mă să fac baie", zice. "Am nevoie să mă relaxez". Zâmbetul de pe buze îmi piere. "Nu fă faţa asta, mă ocup de tine mai târziu." Ea stă la fel, cu braţele pe marginea căzii şi faţa îi este roşie. Închide ochii.

Câteva clipe mai târziu, începe. "Avem o pereche de copii complicaţi". "Ar trebui să facem mâine ceva", propun fără să mă mişc de pe veceu. "Nu să stăm în casă, aşa e întotdeauna mai greu. Au nevoie de o preocupare". Îmi zâmbeşte fără să mă privească. Oglinda şi pereţii sunt aburiţi. Sânii ei plutesc uşor deasupra apei, ridicaţi. "Ar trebui să mergem la grădina zoologică", adaug. "Dacă nu plouă", zice ea cu simţul ei practic, şi îşi trece palmele peste faţă să-şi şteargă transpiraţia care îi curge în gură. Apoi îmi aruncă o privire. "Da, ştiu, astăzi ar trebui să fie ziua ta norocoasă. Filmul începe pe la opt, iar dacă vrei, te las să îmi faci ceva până atunci". Nu e cea mai aţâţătoare propunere, ori cea mai romantică, ori cea mai îmbietoare. "N-am chef", spun. Ea se uită la mine, analizându-mă sceptică. "Ce-i, eşti bolnav?". "Nu sunt, dar m-am săturat să accept invitaţii de genul ăsta". Ea râde, sincer amuzată. Apoi, pe o voce şoptită: "Hai, iubitule, încetează".

Mă ridic, şi ies.

Când se urcă în pat, lângă mine, şi se lipeşte de spatele meu, îi simt respiraţia în ceafă. Dar eu mă simt furios şi deprimat. "Am glumit", minte ea. Nu răspund. Ea îşi trece mâna peste pieptul meu şi încearcă să ajungă mai jos, dar nu o las. Îmi menţin poziţia. Simt că e momentul să vorbesc. Acum. Aş putea să vărs totul afară, odată pentru totdeauna.

Şi când mă pregătesc să-i spun că nu o mai iubesc, începe să vorbească încet, calm: "Ţi-am povestit vreodată cum a fost cu primul meu iubit?". Îmi dreg vocea să pot răspunde, încercând să-mi opresc nodul de plâns din gât. "Nu", spun. "Ei bine, pe primul meu iubit l-am ţinut mai mult de doi ani la distanţă. Am vrut ca până la optsprezece ani să fiu virgină. Poate sună stupid, dar aşa am vrut. Apoi, după ce am făcut prima oară dragoste... sex...", se corectează imediat, "... mi-a spus cu o mină foarte sobră că are HIV şi că acum am şi eu." Apoi tace. Mă lasă să procesez ce am auzit. Apoi continuă: "Mi s-a prăbuşit cerul în cap, m-am gândit instantaneu, dumnezeule, în ce fel oribil se sfârşeşte viaţa mea! Mi-am văzut practic viaţa fugind prin faţa ochilor, cu tot ce a fost bun şi rău, până când ăla să înceapă să râdă, spunându-mi că a fost doar o glumă".

Stăm pe întuneric, în linişte. Nu a deschis televizorul. Ştie ce aş crede despre asta. Vrea cu adevărat să mă împace. Ni se aud respiraţiile, iar ea continuă să mă mângâie pe piept.

O răstorn ca să ajung deasupra ei. Mişc uşor din şolduri, ca să-mi frec penisul erect de coapsele ei, în timp ce o sărut cu patimă, ceea ce ea de obicei ar categorisi drept sălbăticie şi ar protesta şi s-ar răţoi la mine şi m-ar întreba nervoasă dacă vreau cumva s-o omor sau să muşc bucăţi din ea. Dar acum nu spune nimic. Mă lasă s-o rănesc, să-i fac urme pe gât, apoi s-o muşc de braţ în timp ce o strâng cu o mână uşor de gât, delicat, ca să nu-i fac rău într-adevăr. "Vreau să te iubesc...", îi şoptesc, "... în întregime, vreau să te devorez, te vreau toată". Nu ştiu de ce spun asta, ar putea fi un soi de inerţie, dar în mine simt o uriaşă durere. Ea se supune, mă lasă şi n-am de gând să-i fac nici-o concesie. Geme. Dar deodată se aude un plâns din camera copiilor. Mă trag înapoi. Lena oftează, îşi trage poalele cămăşii de noapte înapoi peste pulpe şi se ridică pe marginea patului. Stă o clipă, apoi pleacă.

Eu rămân întins pe spate, în întuneric. Spatele mă doare îngrozitor, probabil am făcut o mişcare greşită, nu e de mirare, în bâlbâiala de gesturi. Şi aşa, din întuneric, deodată îmi imaginez chipul Amaliei apărând de nicăieri, şi înclinându-se uşor spre mine. Privindu-mă cu intensitate cu ochii ei de femeie latină, zâmbind. Ştie că n-o să ne mai vedem niciodată, că şi-a ales foarte prost bărbatul de care să se îndrăgostească. Nu sunt destul de curajos pentru ea, nu sunt stăpânul propriei mele vieţi. Iau perna în braţe, imaginându-mi că e ea, şi că adormim aşa, îmbrăţişaţi.