Cartea

Luăm micul dejun pe o terasă acoperită. Prin pereţii de sticlă, oriunde ai întoarce capul, poţi admira peisajul montan, sau mai degrabă ce-a mai rămas din el, după două luni de ninsoare. Este mai rece decât în interiorul pensiunii, unde la mesele de lemn, feţe luminate parţial de lumânare se înclină peste farfurii şi pahare şi tacâmuri.

Dar mie îmi place aici, pe terasă.

Dacă priveşti afară, masa aceasta uriaşă de alb fără formă, nu poţi spune dacă e dimineaţă, prânz ori seară. Cenuşiu general, cer sufocant. Cu o zi în urmă am făcut o incursiune în natură, apoi n-am mai repetat experienţa. Era atât de frig, încât aerul nu putea fi respirat. Era greu, dur, şi te simţeai de parcă respirai într-o pernă. Simţeai că lupţi pentru aer respirabil, dar fiind totul atât de îngheţat în jur, începeai să te simţi fragil, lupta părea zadarnică, te simţeai zdrobit de gradele în minus. Nici n-am ajuns până la podul de unde trebuia să înceapă cu adevărat traseul nostru, că am renunţat şi ne-am întors. Zăpada trosnea sub tălpile noastre precum un strat de cioburi.

Iar acum, privind pe geam, la adăpost de gerul năprasnic, beau cafea fierbinte, neagră, fără zahăr, iar Dan mănâncă un croissant cu gem.
"Mă întreb dacă ar trebui să mergem să schiem", zic.

Nu-mi răspunde.
"E cam plictisitor să stăm aşa, fără să facem nimic. Poate ar trebui măcar să încercăm. N-am schiat niciodată. Cum pot să ştiu cum e fără să încerc? Poate e timpul pentru ceva nou. Nu crezi?"

Mănâncă liniştit mai departe.

Oftez şi privesc afară.
"Picioare rupte n-am avut niciodată", adaug.
"Scuzaţi-mă", aud, "... sunteţi cumva Stefanie Moll?!"

Mă întorc să văd cine e interesat.

Un bărbat înalt, sobru, cu un zâmbet timid.
"Da, întâmplător sunt."
"Oh. Nici nu ştiţi ce onorat mă simt! Sunt un mare fan! Vă admir foarte tare, mi-a plăcut foarte mult cartea dumneavoastră şi mă bucur enorm să vă cunosc!"
"Vă mulţumesc, dar..."

Îl privesc nedumerită. Apoi schimb, flatată:
"Plăcerea e de partea mea. Sinceră să fiu, nici nu ştiam că am fani."
"Cum să n-aveţi?! Cartea dumneavoastră mi-a schimbat complet viaţa. După ce-am citit-o, n-am mai fost acelaşi. A avut un impact enorm asupra mea. O port mereu cu mine! Dacă vreţi, vă arăt, să vă convingeţi. Dacă sunteţi amabilă, poate îmi daţi chiar şi un autograf!"
"Cu mare plăcere", spun.
"O să urc acum în cameră s-o iau. Sper să nu vă deranjez, adică..."
"Nu, nu, nu deranjaţi deloc. Staţi liniştit."
"Pot să mă aşez un pic?"
"Sigur, iertaţi-mi impoliteţea."

Îşi trage un scaun şi se aşează emoţionat. A uitat să urce să aducă exemplarul. Având în vedere că lansarea şi turul publicitar au fost un fiasco total, nu pot ascunde că e o surpriză plăcută să întâlnesc un fan. Am ajuns să cred că mai bine nu scriam cartea, că efortul meu a fost în zadar. Că nu interesează pe nimeni, şi ca s-o citească cineva, mai degrabă ar trebui să plătesc eu, decât să facă cineva o asemenea "investiţie". Până şi prietenii mei aşteaptă s-o primească pe gratis, de la mine. Un alt autor derizoriu, care o să dispară curând în masă, reprofilându-se pe ceva mai realist.

Dar tipul ăsta are ceva special. Aerul, postura, felul de a vorbi. Vreau să-l cunosc mai bine.
"Cu ce vă ocupaţi?", întreb.
"Sunt actor."
"Actor! Asta-i... grozav. Şi cum aţi auzit de cartea mea?!"

Pentru o secundă, am senzaţia că pe faţa lui trece ceva, dar brusc şi în viteză, astfel că presupun că mi se pare, mai ales că el continuă în cel mai politicos mod:
"Am citit un articol într-un ziar, iar subiectul mi s-a părut extrem de interesant, apoi am cumpărat cartea. Aşa am ajuns să o citesc şi m-am simţit copleşit. Adică, e absolut impresionant! Relaţia dintre cei doi, oh, absolut fabulos!"

Zâmbeşte, eu zâmbesc.
"Cum de va venit ideea să scrieţi despre asta?", întreabă.

Iau o mică pauză, să caut un răspuns în minte. Aveam totul pregătit pentru conferinţa de presă, dar, probabil din cauza dezamăgirii, mi s-a şters până şi cel mai mic cuvânt din minte. Nici adevărul pur nu-l pot spune, că am căutat succes garantat şi că acesta a întârziat totuşi să vină.
"Într-o zi, stăteam aşa şi deodată m-am întrebat: n-ar fi amuzant dacă aş scrie despre o femeie care are o aventură cu o persoană publică, iar acea persoană neagă? Cum ar fi să încerce să dovedească adevărul? Şi de aici am construit întreaga carte. Cu momente de suspans, cu pericolele prin care trece, dezamăgire în dragoste, etc."

Bărbatul îmi zâmbeşte dând din cap cu interes. Nu sunt sigură că n-ar trebui să încerc să spun ceva mai pretenţios.
"Scrieţi şi dumneavoastră?", îl întreb cu simpatie.
"Aaaa, nu! N-am talent, sau înclinaţie... ori imaginaţie."
"Ei bine, sunt convinsă că sunt alte lucruri pe care dumneavoastră le faceţi foarte bine, iar eu n-aş putea. De exemplu, eu n-aş putea să joc într-o piesă de teatru. Aş suna fals, toată lumea ar şti că e doar un rol interpretat."
"Vorbiţi-mi cu tu. Tu simplu. Apropo, numele meu este Dan."

Încep să râd.
"Şi pe soţul meu îl cheamă tot Dan."
"Da?! Ce coincidenţă! Sigur nu deranjez?! Soţul dumneavoastră n-a scos nici-un cuvânt până acum, poate am fost nepoliticos să mă bag aşa în seamă."
"A, nu, staţi liniştit. Nu vorbeşte cu mine! De multă vreme. Mi-a spus că s-a săturat să-şi găsească întocmai cuvintele, literă cu literă, în ceea ce scriu."

Îi zâmbesc şi mai cald noii mele cunoştinţe. Dar mă priveşte dintr-o dată cu gravitate, de parcă aş fi zis ceva cumplit. Apoi are o reacţie şi mai stranie, devine gânditor, de parcă lumea sa interioară l-ar fi răpit, l-ar fi tras în adâncuri, iar el s-ar fi luptat să nu se lase înecat în ea. Privesc jenată spre bărbată-miu, care mestecă în continuare la al nu ştiu câtelea croissant. Dar el rămâne normal, nealarmat. Trebuie că sunt numai eu. Mi se par mereu chestii. În jurul nostru, oamenii se foiesc, vorbesc, beau cafele, totul în cel mai normal ritm de zi cu zi.
"Întotdeauna m-am întrebat, începe bărbatul din nou, cum poate cineva scrie cu atâta credibilitate despre lucruri care nu i s-au întâmplat?"

Râd din nou.
"Puterea imaginaţiei."
"Nu, serios, zice. Toate amănuntele acelea, toate datele, descrierile fizice, detalii precise. Toate emoţiile, conflictele... Adică... cum e posibil?!"
"Pfui... nu ştiu. Toate vin la mine... Sunt toate născocite de mintea mea."
"Hmmm...", face, apoi se lasă pe spate în scaun.
"Dar de ce? Vrei să te apuci de scris?! Dacă doreşti, te pot ajuta cu nişte sfaturi."

Zâmbeşte misterios, apoi face un gest prin care îşi anunţă plecarea.
"Urc să iau cartea. Sper să mai fiţi disponibilă. Să discut cu dumneavoastră este o adevărată plăcere."
"Sigur că da, sunt disponibilă. Fiţi fără grijă. Sunteţi primul meu fan. N-am avut niciodată până acum un fan."

Îi zâmbesc, în timp ce el face un gest neaşteptat, desuet şi ridicol. Îmi apucă mâna şi mi-o sărută. Mă simt de parcă aş fi primit o vizită în capsula timpului, direct din evul mediu, când asemenea gesturi erau normale. Apoi deodată mă izbeşte motivul pentru care a făcut acest lucru. Personajul meu masculin, care este un actor multimilionar italian, obişnuieşte să facă asta des, ca reminiscenţă a masculinităţii sale infatuate. Ridicol!

Apoi îmi lasă mâna şi pleacă. Mă întorc spre bărbată-miu indignată, iar el, întors cu capul în partea opusă mie, râde ca o hienă. E prima oară când mă bucur că a hotărât să nu-mi mai vorbească. N-aş vrea să-i aud comentariile sarcastice. Îmi mai torn o cană de cafea, încă roşie la faţă.

Beau încet, gândindu-mă la fan-ul meu. E o senzaţie plăcută să te aprecieze cineva.

Ceva îmi atrage atenţia pe geam, şi spun:
"Ia uită-te!"

El nu se uită, crezând că vreau să mă răzbun pe el, păcălindu-l cu ceva. Dar adevărul este că fratele lui tocmai coboară dintr-o trăsură trasă de cai, care obişnuieşte să plimbe turiştii de colo-colo. Soţia sa îl ajută. Partea neobişnuită este că pare foarte beat. Când am hotărât să petrecem revelionul acesta împreună, faptul care a atârnat cel mai tare a fost că nici unii din noi nu avem copii. Când nu ai copii, e torturant să petreci timp cu familii în care tot timpul un mucos zbiară, urlă şi se tăvăleşte pe jos ca să i se dea atenţie. Nu că nu ne-am înţelege bine! Eu şi cumnată-miu suntem îndeajuns de apropiaţi şi în relaţii extrem de bune. Soţia lui e şi ea o persoană deosebită. Când m-am măritat, a fost foarte important pentru mine să mă înţeleg cu întreaga familie a soţului meu.

Dar acum intră, se aşează sfidător în faţa mea, şi începe să bată câmpii despre cum nu poţi avea încredere în absolut nimeni şi cum toţi sunt nişte nemernici pe lumea asta. Şi o tot dă aşa pentru un sfert de oră. Soţia lui încearcă să-l potolească din când în când, dar nu se alege decât cu îmbrânceli. Aşa că sfârşeşte prin a-şi ţine ochii pironiţi în pământ, jenată, supărată.
"Ce aţi făcut azi noapte?", întreb bulversată, căci nu mi-am mai văzut cumnatul niciodată într-o asemenea postură.

Ea ezită, apoi îmi aruncă o privire rănită. Mă simt un pic surprinsă, întrucât nu văd ce legătură am eu cu suferinţa ei.
"Am fost într-un orăşel din apropiere, într-un bar. A fost amuzant, am băut foarte, foarte mult."

Dau din cap şocată de redefinirea termenului "amuzant" de către mica şi firava nevastă. Dar ea mă priveşte şi mai rănită, iar reproşul din privirea ei mă tulbură.
"Zice că ai furat subiectul şi chiar şi pasaje întregi din cartea lui."
"Cum?"

Tace, sfredelindu-mă cu ochii ei ca nişte cărbuni încinşi.
"Nu, nu înţeleg. A înnebunit?!"
"Nu ştiu. A înnebunit?! Întreabă-l, e aici de faţă."

Făcându-i semn chelneriţei să-mi mai aducă o apă minerală, mă răţoiesc la cumnatul meu:
"Ce-am furat eu din cartea ta?!"

Bărbatul, împroşcând cu salivă în jur, bălăngănindu-se ca o marionetă prost mânuită, începe:
"Totul! Totul! Ai furat cu neruşinare din cartea mea!"
"Fals, fals, fals!"

Mă ridic, enervată la culme. Bărbată-miu nu zice nimic. N-o să-mi ia apărarea. N-o să facă nimic, ca nu cumva să se citească din nou în paginile mele. Dar e nedrept, tipul a scris o chestie de începător, stângace, cu tentă de confesiune personală, fără structură şi fără nimic, pe un cu totul alt subiect, şi dacă nu mă înşel, era despre familia sa şi conţinea descrieri exacte şi nici un pic de ficţiune.

Încep să urc scara spre camera mea, cu o durere uriaşă de cap. N-am băut destulă apă odată cu cafeaua, iar asta nu e ceva de bine. De asemenea mi-am uitat şi medicamentele pentru astm pe poliţa din baie, acasă. Au trecut patru zile fără să beneficiez de avantajele medicinii moderne. Astfel că dintr-o dată totul se strânge în jurul meu. Să ai astm înseamnă ca totul să fie prea aproape. Pe măsură ce urc, spaţiul se îngustează, aproape să mă stoarcă din propria carcasă. Apnee. Respiraţie, dar scurtă. Apnee, din nou. Mă ia cu ameţeală. Îmi simt plămânii dureroşi. Un horcăit urcă din ei. Am încercat pe drum să cumpăr Budesonid, ori spray-ul meu cu aerosol, dar n-au vrut să-mi dea fără reţetă. Reţeta trebuie să sosească prin fax de la doctorul meu. De-acum, în orice moment. Păcat că eu deja am intrat într-un punct critic, urcând cu greutate, zbătându-mă să respir.
"Pot să vă ajut?!"

Fanul meu politicos şi un pic ţicnit. Îi întind o mână, întrebându-mă oare de ce nu-mi vorbeşte şi el la per tu, doar suntem de-o vârstă. Amândoi peste patruzeci. Okay, recunosc, am cincizeci şi unu'. Dar întrebarea rămâne nearticulată, iar eu mă concentrez înapoi pe efortul de a respira. Am dubii că există ceva mai cumplit decât astmul. Desigur, însă, că fiecare îşi preţuieşte propria suferinţă mai presus de orice. Fiecare crede că boala sa e mai cu moţ.

Bărbatul mă ţine acum de ambele mâini, ghidându-mi paşii ca unui copil. Cartea i-a căzut din mână pe mocheta ponosită, iar eu, când am înaintat, am călcat direct pe coperta frumoasă, cu un pistol căruia îi luceşte ţeava lângă un trandafir roşu. După cum mă priveşte, e clar că bărbatul se întreabă dacă mai sunt conştientă de ceea ce mi se întâmplă. Continuă să mă tragă după el, să mă ghideze. Merge cu spatele şi mă priveşte continuu în ochi. Are ochi negrii, adânci, uşor trişti. Dar trebuie să fie doar umbra de pe hol, mai devreme ştiu că am fost uimită de irizaţiile verzi din acei ochi. Şi întreaga sa persoană pare cu mult mai întunecată şi mai neaşteptată decât îmi amintesc.

Apnee. Respiraţie scurtă. Apnee. Retezat totul. Apnee.

Apoi mă trezesc pe balcon, în plin vânt. Viscoleşte şi fiecare pală de aer taie adânc în mine. Sau e doar o senzaţie. Tremur şi am ceva lipit de tâmplă. Trebuie că visez.
"Unde e?!", urlă unicul meu fan.

Pentru că nu răspund, mai urlă o dată:
"Unde e?!"
"Cine?", întreb.
"EA!"
"Cine?!"

Îşi repoziţionează arma în mână. Gaura ţevii, rece şi dură, apasă pe tâmpla mea cu şi mai cu putere.
"Spune-mi unde este şi te las să pleci!"
"Nu ştiu despre ce vorbeşti! Despre cine! N-am nici cea mai mică idee!"

Cuvintele mele răsună straniu, ca şuierate de vânt. Mă înec. Tuşesc. Nu mă mai pot opri din tuse. M-aş chirci, dar nu ştiu dacă e o idee bună să mă mişc, în situaţia de faţă.
"Ştii prea bine! Cum să nu ştii?! Cea care ţi-a povestit totul! Ştiam că o să găsească o soluţie! Vrea bani?! Din nou?! Cât timp crede că mă poate şantaja?! I-am spus de la bun început cum stau lucrurile. I-am spus! Ştia că sunt însurat, că am o familie, că am o poziţie!"

Încep să plâng, tremurând toată.
"Nu ştiu despre ce vorbeşti!"
"Ai spus că n-ai putea juca teatru! Cum poate cineva să mintă cu atâta convingere?! Felicitări! Am fost uimit de spectacol!! Cu ce vă ocupaţi?! Cu ce mă ocup!!!

Bărbatul începe să râdă sinistru.
"Mă vezi zilnic la ştiri, dar mă întrebi senină cu ce mă ocup! A fost cutremurător!"

Acum înţeleg cine e. Dar în realitate arată atât de schimbat, fără farduri şi lumini speciale, că nu poate să mă acuze.
"Eşti Daniel Berg!", exclam.

Râde şi mai nervos. Fantastic, cartea mea a fost practic un dezastru, s-au vândut doar o mână de exemplare, dar în schimb cumnată-miu consideră că i-am furat romanul vieţii sale, iar un nebun că am scris despre el.
"Unde este?!"
"Nu ştiu! Încetează!", repet isterică.
"Unde este? E ultima oară când repet!"

Aud sunetul acela pe care numai în filme l-am mai auzit, semn că a tras siguranţa. Nebunul o să tragă. Şi dacă n-o să tragă, oricum e frigul care va duce totul până la capăt, ori astmul. Oh, da, astmul. Apnee din nou. Apoi... scurtă respiraţie.

Horcăit, mai degrabă.

Şi se întâmplă. Apasă pe trăgaci, aşa că mă străduiesc să simt glonţul. Dar probabil că este exact ca în filme, când un glonţ iese de pe ţeavă, el este perceput ca mişcându-se cu încetinitorul de toţi cei prezenţi, mai ales de către destinatar. Pentru că încă nu simt nimic sfredelindu-mi creierii. În schimb, mă simt alunecând, rostogolindu-mă, căzând, alunecând adânc în zăpada rece, care e atât de rece că dintr-o dată mi se pare fierbinte. Probabil că a tras, iar acum mor. Aceasta trebuie să fie moartea. Fierbinte şi dură, înconjurându-te.

Zgomote teribile.

Apoi, linişte. Dintr-o dată linişte. Mă lupt să ies din masa în care mă aflu. S-ar putea să nu fiu moartă la urma urmei. Poate doar rănită. Sau poate spiritul meu se luptă să iasă din trup. Mi-e neclar dacă sunt eu în realitate, sau eu aievea. Un indiciu ar fi că mă dor mâinile, picioarele, abdomenul, totul mă doare, ceea ce duce cu gândul la oarece fizicalitate. Cred că fiecare părticică a corpului îmi este zdrobită. Răzbat la suprafaţă şi stau în picioare, amuţită de ceea ce văd.

Nu prea e nimic de văzut, şi tocmai asta e. Iar gândurile mele nu mai sunt gânduri, ci amalgam de senzaţii. Şi chiar dacă toată avalanşa asta emoţii face ravagii în tine, te simţi cumplit de gol.

O oră mai târziu mi se explică cu calm, în timp ce sunt purtată cu o targă spre o ambulanţă. Din cauza stratului gros de zăpadă depus, acoperişul s-a prăbuşit, apoi etajele s-au surpat şi ele, asemeni unui castel din cărţi de joc. Pompierii mai caută încă supravieţuitori. Nu e uşor, au avut loc câteva explozii. Nu e un lucru rău când cineva îmi oferă o structură logică pe care să pot s-o suprapun peste imaginea care nu-mi dispare din faţa ochilor, şi care, trebuie să zic, nu e foarte suportabilă.
"Unde ai fost?", mă întreabă bărbată-miu mângâindu-mi mâna. Nu te vedeam. Nu ştiam unde eşti.

Are ochii în lacrimi, dar se străduieşte să nu plângă. Probabil gândeşte că, la urma urmei, să apară în cărţile mele, nu e cel mai rău lucru care se poate întâmpla pe lumea asta, de s-a hotărât să vorbească din nou cu mine.