Am fost exilat pentru că am spus că Dumnezeu a obosit. Blasfemie, au strigat. Dumnezeu nu poate obosi. Așa că m-au ras în cap și m-au trimis în munți. În exil am învățat să ascult tăcerea. Tăcerea are respirație. Tăcerea are foame. Uneori am impresia că Dumnezeu stă lângă mine, cu umerii căzuți, ca un muncitor după o zi grea. Nu vorbim. Doar privim lumea de departe. Ieri am coborât în sat. Pentru prima dată după zece ani. Era gol. Biserica prăbușită. Pare-se că Dumnezeu a fost exilat odată cu mine.
Dorin Vasile
Nu înțeleg ce au toți cu mine. Stătea în fața consiliului și își strângea pumnii până la sânge. Profesorul spunea că are multă imaginație. Jigodia le pipăia mereu. Cum că le corectează postura. Apoi a urmat înscenarea cu banii. Exmatriculare cu posibilitatea reînscrierii la altă școală. Ce altă școală. Au trimis-o tocmai în Insula Șerpilor și ea a descoperit marea. Marea adevărată, nu cea din concedii. După zece ani s-a întors. Aceeași sală de consilii. Parcă mai mică. A deschis cartea și a început să le citească.
Ana-Maria Butuza
Când am plecat, Țara m-a bătut pe umăr. M-am uitat în ochii ei și n-am văzut niciun regret. Mi-a strâns mâna și mi-a făcut vânt. Am zburat. Când am ajuns, altă Țară, alți ochi, aceeași privire rece. Cum să nu plângi? M-a împins de la spate, drept în bucătărie, la frecat vase și adunat firimituri de demnitate de pe mese. Dar nu m-am lăsat. Am avansat la spălatul toaletelor din restaurant. E o promovare. Visul american la picioarele mele. Ei, Țară, ce zici acum? Am ajuns om mare. Da, chiar om mare. De serviciu.
