Și dacă aș construi un loc numit acasă, cum ar fi? În living ar fi copiii mei mici, alergându-se și spărgând câte ceva. Nu i-aș mai certa. Într-un dormitor ar fi aruncate lucrurile lui. I le-aș pune la loc, fără să-mi mai ceară. Celălalt dormitor ar fi al părinților mei, cu bibelouri de la Alba Iulia și cu mileuri croșetate-n floare. Nu le-aș mai considera urâte. La mansardă ar fi casa bunicilor, luminată cu lampă cu gaz, cu o pisică după sobă și eu, o mică prințesă, făcându-mi-se toate poftele. Restul? Exil.
Dana Popescu
Noaptea, când frigul din baraca de lemn mușca din carne, în Gulag, Sava visa că-i acasă, la Lia lui. Și la Luca. Nu-i mai văzuse din noaptea în care soldații bătuseră cu patul puștii în ușă și-l încărcaseră, pe el și pe alții, în tren. În fiecare noapte se întreba cine-l denunțase. Ani mai târziu, când Tătucul s-a dus, Sava s-a întors. Satul era mai mic. Ulița mai strâmtă. Casa lui avea alt gard. În curte era Luca. Pe prispă, Lia. Lângă ea, sprijinit de stâlpul casei, Ivan. Singurul care scăpase în noaptea aceea.
Alina Pădurariu
Prietenii nu mă mai incită, am străbătut țara în lung și-n lat, parcă nici clima asta temperat-continentală nu mă mai mulțumește. Ochii mei, chiar de sunt deschiși, văd oceanul. Simțurile mele tânjesc după mirosul homarilor și sării care se ridică dimineața devreme. Vreau să cunosc oameni noi, să fac dragoste nestânjenit, să zbor printre pescăruși și să înot cu bancurile de pești aurii. Să stau și să pictez răsărituri și apusuri. Când ajung înot la sârbi, totul pare brusc mai aproape de visul meu.
