Sunt o pasăre cântătoare. M-am născut la marginea lumii, cânt primăvara, o singură dată. Din rărunchi. Îmi depun ouăle în cuibul altor păsări. Sunt mamele puilor mei, îi mângâie, se bucură. Exilul meu este acasă, printre celelalte păsări cântătoare. Privighetoarea cântă, mă înalț odată cu ciocârlia până la soare și cad din înaltul cerului cu aripile pârjolite, îndur singurătatea marginilor, mă ascund când stolurile păsărilor călătoare apucă drumul către soare. Rămân în exilul meu interior și mă întreb: de ce oare?
Georgiana Gabriela Fodor
De câte ori plec în câte un exil interior mă gândesc la Anița. Fiecare zi trăită scrie o nouă victorie împotriva întunericului. Oamenii sunt răi, mi-a spus ea. Oamenii ucid oameni. Oamenii torturează oameni. În numele unor idei. Of, Aniță, când ai plecat de acasă, ai descoperit cu adevărat o casă numai a ta. Credința ta. Și a mea. De ea nu te desparți niciodată. Suferința ta prinde sens. Când pierzi suprafața lină și te izbești de rădăcinile noduroase ale durerii, mai aluneci puțin spre lumină.
Diana Cornea
Câteodată alegi să pleci. Un cuvânt, un gest, o mână ce lovește. Alteori te întorci. Stai un timp. Când decizia e a ta, devine o cale. Când decizia e a lor, te duci și umbli gârbovit ca și cum lupi mari ți-au simțit vina și frica și ți-au luat urma. Ca și când umbrele lor s-au întins până aproape de mersul tău șovăielnic și mușcă din umerii tăi și doare și nu știi, nu ai unde să te ascunzi. Ești înconjurat de tenebre. Și-atunci te întinzi pe pământul ce te-a născut și aștepți. Sau ceri iertare.
