Ce mai faci. Bine, și tu. Ei, cu ăsta micu nu-i timp să ne plângem, zilele și nopțile sunt pline. Te cred, și noi, aniversări, vacanțe, petreceri, ne-am luat înc-o casă, acum trebuie să muncim pentru ea. Da, până la urmă greutățile dau mai mult sens vieții, dar e bine și când ai cui să le povestești, am putea să ne vedem cu copiii într-o zi. Nu știu, e cam haotic cu al tău, știi și tu, hai că mă grăbesc acuma, ne mai vedem. A, OK, ne sunăm atunci, săptămâna viitoare. Îhî, vedem, suntem cam ocupați, te sun eu, paa.
Oana Sivu
De mulți ani îmi făcusem un obicei să arunc cu atenție în zid. Aruncam idei, gânduri, poeme, emoții. Zidul nu avea nici o legătură cu mine. Ideile se loveau de el și cădeau la picioarele lui, înfrânte. Mereu optimistă, mi-am zis că dacă-i fac zidului o surpriză, îmi vă răspunde cu un zâmbet. Nu a fost așa. Atunci am decis: îi voi pune zidului o oglindă și mă voi strădui să comunic cât mai des cu reflexia din ea. Exilată dincolo de zid, și dincolo de oglindă, așa m-am găsit într-un târziu pe mine.
Cristian Nedelcu
Ceața se lipise de peron, așa cum tristețea i se lipise de gânduri și teama de suflet. Nu era prima oară când lua calea pribegiei, dar acum îi era mai greu ca oricând. Poate din pricina vârstei, sau poate a lipsei speranței că se va mai putea întoarce în țara care i se cuibărise în inimă și îi devenise patrie. Unul dintre ofițerii din escortă îi întinse brațul să o ajute. Îi făcu semn să aștepte. E timpul, mamă, îi spuse tânărul rege. Doar o clipă, Mihai, să arunc o ultimă privire, răspunse înghițindu-și lacrimile.
