De trei ani aștept să mă ceară de soție. În seara asta vreau să-i spun că plec. Ca să treacă timpul, încep să fac curat. Într-un sertar găsesc o cutie. În ea, un inel. Aud cheia cum se învârte în ușă. Fug și îi sar în brațe. Ce voiai să vorbim? Nimic. Hai să ne iubim. În casă s-a instalat armonia. Eu încă aștept. Trec anii. Cutia rămâne în sertar. Uneori o mai deschid să văd cum arată fericirea. La șaptezeci de ani, de ziua mea, îl întreb de inel. Când ai de gând să mi-l pui pe deget? Se uită la mine. Ce inel?
Răzvan Dițescu
cum nici de un început n-am avut parte. Mi-au spus că viața începe cu un semn, cu un vis, cu o pasăre care îți cântă la geam. La mine n-a fost nimic. Doar o zi obișnuită în care am observat că toți îmi știau numele. Mă salutau, îmi zâmbeau, îmi istoriseau întâmplări de care nu-mi aminteam. Am început să-i cred. Așa am devenit omul pe care ei îl vedeau. Când i-am întrebat totuși cine am fost înainte, au zâmbit amar. Aici nimeni n-are început, au spus; aici doar continui ceea ce alții inventează pentru tine.
Ana-Maria Butuza
M-am născut cu pumnii strânși în bucătăria unui șantier naval, pe niște saci de cartofi. Printre înjurăturile hamalilor flămânzi și murdari care izbeau cu lingurile în tablă, mama asuda în durerile facerii. Animalelor, n-aveți pic de milă de biata muiere, le urla cealaltă bucătăreasă, o namilă solidă care, între două polonice de terci lipicios azvârlite în blidele lor, strivea câte un șobolan strecurat printre oale. Ho, le ținea piept, dărâmați taraba, nu se termină lumea astăzi, de-abia începe.
