Propti palmele-nroșite-n prag și rămase pierdut; venise ori se ducea? Undeva, între coaste, durea. Privi mai jos: picioare goale și niciun drum. Și totuși cineva cândva-l ținuse-n brațe. Îi stăruia umbra luminii, mirosul, învelirea în pânză. Apoi a băut paharul dintr-o suflare și i s-a dat drumul: s-a dus în gol. Cu palma streașină dădu roată: aripile negre în care-și încâlcise gândurile, ele-l pironiseră. Deci nu venea, nu pleca, nu cădea. Taicule, aici erai? Doi ochi luminoși îl apucară blând de umeri. Hai acasă.
Adina Colțea
Cerul geme sub urlet sinistru de fiare. Păsările se împrăștie bezmetice înaintea bubuiturilor. Leila nu respiră și strânge în pumn crucea păstrată de la ăl bătrân. Oamenii țipă și horcăie înecați cu praful dărâmăturilor, împingându-se orbește. Fumul negru șterge orice repere, de nu mai știi unde e cer și unde pământ. Un copil scâncește, lângă ea. Îl caută. Îl găsește mic, tremurând. Îl ridică, îl ține în brațe. A fost odată, îi șoptește. Și pentru amândoi începe prima dintr-o mie și una de nopți.
Dana Popescu
Tic-tac, tic-tac bombăne orologiul. Mă întind ușor și cobor țopăind din pat, urmând mirosul de cafea și de tutun fin din bucătărie. La masă, picior peste picior, cu o țigaretă lungă între degete, mama-i povestește ceva tatei. Amândoi zâmbesc. Hai, Maia, îmbracă-te, ne așteaptă bunica. Și Toto, completez eu fericită. Tic-tac-ul se aude tot mai tare, apoi un țiuit lung, continuu. Deschid ochii: alb, aparate. Mama se destramă prima, ca fumul, tata o urmează. Au rămas doar cât să mă țină aici. Între sunet și lumină.
